Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cerşetorul De Cafea:
Scrisoare neexpediată de Emil Brumaru



Stimate domnule Lucian Raicu,



Sînt zile în care nu îmi mai pot stăpîni tristeţea. Descrierea ei poate m-ar linişti. Dar nu mai ştiu s-o descriu, s-o amănunţesc. E prea nouă, prea dură, peste puterea mea de rezistenţă. Diazepam, propanolol, nimic nu ajută. Mă simt pustiit, jefuit de ce mi-e mai drag. Atunci mă gîndesc la fata mea, Andreea. Aş vrea să-i scriu o scrisoare lungă, o scrisoare în care să-mi explic nefericirea, spaima de-a nu o pierde, compromisurile pe care sînt nevoit să le fac. Tinereţea mea s-a consumat la ţară, într-o singurătate uneori insuportabilă. Am crezut că voi scăpa de ea fugind, lăsîndu-mi manuscrisele, serviciul, prima nevastă, locul. Un timp totul a părut minunat. Şi iar a venit singurătatea, mai atroce acum, mai grea. Trupul, şubrezit, n-o mai poate transforma în poezie. O frică teribilă mă cuprinde, încerc să mă ascund în lecturi, în amintiri. Degeaba. Am ceasuri de acutizare maximă a suferinţei, mă întind în pat, beat de calmante, şi caut să adorm, nu reuşesc. Iar cînd, în sfîrşit, vine somnul, sar ţipînd din coşmare. Izbăvirea ar fi numai în poezie, izbăvire pe care, mai demult, o căpătam. Acum, nu. Poezia nu soseşte să mă oblojească. Pînă cînd voi pune stavilă felului adînc fals al vieţii mele? Se va rupe ceva, va curge toată fiinţa mea în neputinţă, în furie şi degradare? E tîrziu cînd vă scriu. Am lăsat citatele, cărţile. Nu înţeleg răutatea, răutatea voită, răutatea programată, toporul aplicat în moalele capului cînd nici nu te aştepţi. Şi iar mă gîndesc la fiica mea, Andreea, şi-mi vine să plîng; ea nu va pricepe nimic decît mult mai încolo, poate cînd nici nu voi mai fi. Rămîn mut, cu ochii pierduţi pe geam,cu sufletul chircit. N-am glas, pare inutil să vorbesc, să argumentez cu ceva. Să fie asta condiţia mea, chiar asta?

*

Scrisoare dezlînată, scrisă la unu noaptea, fără bucuria scrisului, ci doar pentru a căuta un antidot. Nu văd, deşi judec limpede, nici o scăpare. Am patruzeci şi unu de ani. Sînt uşor, sau poate mai mult, bolnav. A fi înţeles de cineva, ce lucru minunat! M-am aruncat disperat în corespondenţa asta, nu bănuiam ce noi încercări mă aşteaptă. Să pot, să pot măcar consemna aici, pe scurt, ce mi se întîmplă...



Cu stimă,

Emil Brumaru

1980

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara