Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Scriitorul român şi dezinteresul „democratic”* de Daniel Cristea-Enache

Dacă statutul scriitorului român s-a îmbunătăţit după Decembrie 1989, rolul lui s-a schimbat dramatic. Exemple de succes scriitoricesc semnificativ, în noua societate, sînt rare: Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Filip Florian... Scriitorii români constrînşi şi obligaţi să se adapteze la condiţiile cenzurii au fost nevoiţi să se adapteze la diminuarea interesului public pentru literatură, după momentul în care cenzura a dispărut.
Pentru scriitorul român generic, problema statutului său în societatea post comunistă a fost – şi încă este – una extrem de importantă. Temele mai recente ale globalizării nu au şters anxietatea profundă a scriitorilor români din generaţiile intermediare care au trecut de la un tip de societate la altul.
Această trecere de la o societate dominată de un Stat atotputernic la una liberă nu a fost uşor de făcut, la nivel individual. Este o falie între a trăi şi a scrie în condiţii de control absolut şi cenzură - şi a trăi şi a scrie în contextul unui dezinteres public, „democratic”, pentru produsele literare şi artistice mai sofisticate. Dictatura făcuse din scriitorii noştri buni figuri publice. Nume de autori ca Marin Preda sau Nichita Stănescu au devenit parte a canonului cultural pe care toate categoriile de public îl împărtăşeau. Aceste nume erau de notorietate; ambii scriitori erau exponenţiali.
Cum au trecut ceilalţi scriitori din canon peste falia provocată de Revoluţia din 1989? Elementele atît de diferite şi de complicate cu care scriitorii din generaţiile intermediare au trebuit să se confrunte îi fac pe aceştia revelatori pentru schimbarea de societate şi remodelarea culturală. „Citim” în romanele lor şi în poeme experienţele personajelor ficţionale şi modulaţiile lirismului – dar înţelegem mai bine schimbarea şi noul model socio-cultural studiind strategiile scriitorilor de adaptare la ele: atît la contextul macro al totalitarismului din epoca trecută, cît şi la noile condiţii ale epocii democratice.
Exemple relevante sînt Nicolae Breban şi Mircea Cărtărescu, doi autori importanţi din generaţii diferite, primul născut în anii ‘30, al doilea, în anii ‘50. Experienţa individuală diferă, iar vîrsta joacă un rol în marcarea diferenţei. Nicolae Breban nu s-a putut adapta la noua structură a societăţii democratice, în care scriitorul român are o importanţă socială redusă, confirmînd dezinteresul „democratic” pentru literatură şi autorii ei. Breban, din generaţia lui Nichita Stănescu, era obişnuit cu o situaţie complet diferită şi cu un statut personal corelat ei: acela al aşteptărilor publice într-un sistem literaturocentric şi înalt-cultural.
Iată de ce, cu dificultatea ori chiar imposibilitatea adaptării la noua structură şi la epoca postrevoluţionară, Nicolae Breban are întreaga simptomatologie a nostalgiei. Obiectul acesteia nu este totalitarismul, ci statutul scriitorului român în timpul regimului trecut. Breban se asociază cu valorile înalte şi autentice pe care literatura română le-a produs din anii ‘60 pînă în 1989: intervalul de manifestare literară a generaţiei sale.
Contrastul cu prezentul este vădit, pentru scriitorul nostalgic. Noile generaţii nu au valori literare comparabile cu cele ale generaţiei sale. Evaluarea aceasta ar putea fi corectă; însă o comparaţie trebuie făcută în termenii aceluiaşi context macrosocial. În fapt, scriitorul nostalgic compară opere literare din două epoci istorice diferite fără să-şi proiecteze falia dintre ele şi schimbarea structurală de la o epocă la alta. Într-un fel, epoca nouă este „condamnată” în ochii scriitorilor noştri nostalgici: cu cît literatura şi celelalte arte „decad” mai mult, cu atît modelul anterior şi sistemul în care ei erau în centrul canonului se reconfirmă.
Un tip diferit de reacţie la provocările şi complicaţiile schimbării structurale macro-sociale îi aparţine lui Mircea Cărtărescu. Cărtărescu a devenit parte a canonului nostru ca tînăr poet, sprijinit de criticul literar Nicolae Manolescu, unul dintre cei doi mentori ai generaţiei tinere din anii ‘80. (Celălalt mentor, susţinîndu-i pe tinerii prozatori ai genera- ţiei, a fost Ovid S. Crohmălniceanu.) Traversînd Revoluţia la o vîrstă (33 de ani) cu mai puţine dificultăţi de adaptare, Cărtărescu nu a avut percepţiile şi problemele lui Breban.
Chiar dacă Breban este un autor vitalist şi expansiv, pe cînd Cărtărescu unul interiorizat şi depresiv, primul şi-a păstrat „ancora” în trecut, în timp ce al doilea a încercat să se adapteze la prezentul dat. A reuşit această adaptare la noua perioadă istorică şi la noua structură culturală reinventîndu-se constant. Poezia a fost lăsată în urmă, pentru proză. Proza a fost dublată de textele editorialistului. Editorialistul a devenit analist politic. Şi (ca ultimă experienţă) analistul politic a redevenit prozator, acesta din urmă scriind în prezent o nouă carte de ficţiune. Nostalgia lui Cărtărescu este o experienţă literară, un instrument pentru a crea o lume ficţională. Nostalgia lui Breban este o reacţie individuală, expresia dificultăţii sale de a se adapta la noul sistem sociocultural.
Prin urmare, acest nou sistem sociocultural este caracterizat de ambii scriitori. Breban îl caracterizează în negativ, prin refuzul şi respingerea noilor condiţii, noilor valori, noului mod de selectare şi ierarhizare valorică. Deschiderea societăţii şi rolul diminuat al scriitorilor şi intelectualilor români sînt asociate cu disoluţia. Pentru Cărtărescu, dimpotrivă, deschiderea societăţii româneşti este asociată cu extinderea publicului său, în afara României, prin traduceri.
Fiecare dintre cei doi mari scriitori fundează o paradigmă. Sînt mulţi scriitori şi intelectuali români în paradigma reacţiei atitudinale de tip Nicolae Breban; după cum sînt destui avînd reacţia proiectivă a lui Mircea Cărtărescu. Autorii nostalgici vorbesc frecvent despre disoluţia valorilor înalte şi despre dezinteresul public, periculos, pentru capodopere. Ei se referă la publicul scriitorilor români dinainte de 1990 şi la tirajele mari ale autorilor noştri care publicau atunci. Evaluarea aceasta orientată către trecut este legată cauzal cu cea făcută prezentului. Problema principală, în prezent, constă în imposibilitatea scriitorului român de a trăi din vînzările cărţilor sale. Responsabilitatea, pentru această situaţie, aparţine statului român. Subvenţii consistente trebuie integrate în bugetul public, pentru a-i sprijini pe scriitorii români.
Subvenţii, premii şi distincţii simbolice, sprijin patrimonial din partea statului – toate sînt elemente de susţinere a culturii naţionale. Scriitorii din această paradigmă se percep nu ca părţi ale culturii naţionale, ci ca parte integrantă a centrului ei canonic. Statul trebuie să susţină patrimoniul cultural, în care scriitorul nostalgic deja se include. Continuitatea cu modelul funcţional în regimul trecut este evidentă. Însă perioada istorică este una complet diferită - de unde şi nostalgia.
Scriitorii români adaptativi, din paradigma fundată de Cărtărescu, nu sînt orientaţi către trecut, chiar dacă, în cărţile lor, ei au explorat substanţa temporală a memoriei (copilăria, în cărţile lui Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, Filip Florian; adolescenţa, în romanele lui Radu Aldulescu). Ei au linii individuale de evoluţie culturală, în aria căutării de rezidenţe literare şi burse, traducători buni pentru opera lor, contracte editoriale avantajoase. Discursul este unul centrat pe cititor, iar cititorul pe care îl preferă este cel din noua epocă istorică, mai ales cel tînăr. Discursul patrimonial al autorilor nostalgici este, aşadar, opus discursului setat pe piaţa bunurilor simbolice al autorilor adaptativi. Primul e în termenii valorii literare „pure” – valoare ce trebuie susţinută şi promovată de stat. Al doilea este în termenii succesului literar personal, cuantificabil prin tirajele vîndute şi numărul de traduceri.
O configuraţie instituţională foarte interesantă a fost cea a Institutului Cultural Român avîndu-l ca preşedinte pe Horia-Roman Patapievici. ICR a susţinut ambele paradigme, cu interes pentru dimensiunea patrimonială a culturii şi literaturii noastre, dar cu focalizare pe acei scriitori şi artişti tineri ilustrînd deschiderea societăţii şi modificarea mentalităţilor. Dan Lungu şi Filip Florian, doi dintre cei mai cunoscuţi prozatori români încă tineri, au fost sprijiniţi consistent de Institutul Cultural Român, într-o proiecţie culturală şi conceptuală a viitorului nostru literar, iar nu într-o ramă patrimonială.
Dacă Marin Preda şi Nichita Stănescu sînt paradigmatici pentru canonul literar românesc anterior şi pentru stabilitatea sa timp de trei decenii, iar dacă Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Dan Lungu şi Filip Florian sînt exemple relevante pentru noul canon - există un scriitor care ilustrează ambele structuri de selecţie, valorizare şi ierarhizare. Acest scriitor, cu un statut canonic în două perioade istorice şi două sisteme socio-culturale diferite, este Norman Manea.
Şansa lui Manea, după un număr de dictaturi, cu traume familiale şi personale, a fost că a plecat din România, după o prezenţă susţinută şi consolidată în canonul literar modernist, în 1986 - cu numai cîţiva ani înainte de căderea regimului comunist. Aproape două decenii de prezenţă în canonul literar românesc (Manea a debutat editorial în 1969) au fost completate de aproape trei decenii de includere într-un canon internaţional şi – de la un punct – global. Scriitorul continuă să folosească româna ca limba explorării şi substanţei literare; însă cercul recepţiei, prin traducerile în numeroase limbi, este incomparabil cu al oricărui scriitor român contemporan. Numele său şi cel al lui Mircea Cărtărescu sînt adesea menţionate ca potenţial candidate la Nobelul literar, după ce Nichita Stănescu fusese atît de aproape, în ultimii săi ani de viaţă, ca şi Marin Sorescu, în deceniul următor.

——
* Versiune în limba română şi prescurtată a comunicării The Romanian Writer: From Socio-Cultural Need to ‘Democratic’ Disinterest, ţinută la standul României, la Tîrgul de Carte de la Göteborg, ca invitat al Institutului Cultural Român de la Stockholm. Cercetarea în aria reconfigurărilor canonice după 1990 a fost făcută ca Guest of the Rector (Andrei Pleşu), în cadrul New Europe College.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara