Ca evenimentul istoric excepţional dintr-o anumită ţară să se bucure de consemnarea directă, la faţa locului, întreprinsă de un mare scriitor – asta înseamnă o şansă unică. Iar dacă scriitorul posedă anvergură internaţională, beneficiul va fi atît al ţării sale, cît şi al întregii umanităţi gînditoare.

Consemnarea etapelor Revoluţiei Franceze de către Chateaubriand în Mémoires d’outre-tombe a oferit istoricilor, sociologilor şi filozofilor o mină inepuizabilă de inspiraţie, mult mai mult decît istoriografia oficială, aproape întotdeauna modestă.
S-a întîmplat ca evenimentul crucial al sfîrşitului de secol XX – căderea Zidului de la Berlin urmată de prăbuşirea comunismului în Estul Europei – să fi fost urmărit de un mare scriitor german, de Günter Grass, în cartea Unterwegs von Deutschland nach Deutschland. Tagebuch 1990 (tradusă în româneşte, nu foarte exact, dar foarte inspirat, Între Germania şi Germania, Polirom, 2012). Cum spune şi titlul, e vorba de un Jurnal personal ce începe pe 1 ianuarie 1990 şi se termină pe 1 februarie 1991, după consemnarea a 13 luni din existenţa cunoscutului prozator.
O existenţă întretăiată atunci de evenimente istorice capitale: ceea ce s-a întîmplat în Germania într-un singur an, în 1990, a echivalat cu viaţa normală a acestei ţări timp de o jumătate de secol. În 1990 aveau loc primele alegeri libere din RDG (cîştigate masiv de partidele de dreapta); urma unificarea oficială a celor două state germane, pe 3 octombrie; apoi recunoaşterea internaţională a reunificării Germaniei, prin Tratatul Doi plus Patru. Pe harta Europei apărea noul stat german, cel mai puternic, economic vorbind, dintre statele Vechiului Continent.
Un observator extern ar crede că uluitoarele şi rapidele transformări care au ţinut întreaga lume cu sufletul la gură şi s-au terminat prin renaşterea unei mari naţiuni ar fi trebuit să stîrnească entuziasmul tuturor germanilor, indiferent de afilierea lor politică, de vîrstă sau de stare socială. Ei bine, n-a fost aşa! Comuniştii şi simpatizanţii lor au văzut în dispariţia RDGului o nefericire, iar în unificarea Germaniei – un dezastru: cădeau în baltă toate visele lor şi pierdeau puterea, aşa că...
În acest context, Jurnalul lui Günter Grass devine un document uman pasionant. Fără s-o spună niciodată explicit, prozatorul la modă s-a situat mai degrabă de partea dezamăgiţilor; nu i-a convenit deloc ceea ce s-a întîmplat în Germania anului 1990. Iritarea, disperarea, „supărarea pe istorie“ acoperă nenumărate pagini de reflecţii asupra situaţiei imediate; pentru a fugi din faţa trepidantelor evenimente din jur, Grass se refugia în propriul său scris, în propriile sale proiecte literare, în călătorii. În acel an, memorabil între toţi, cînd Germania devenise principala scenă a politicii mondiale, viitorul Premiu Nobel voiajează frenetic, fiind prezent în Portugalia (unde avea, în sud, pe malul Oceanului, o reşedinţă permanentă), în Franţa, în Polonia, în Danemarca, în Norvegia: oriunde era mai bine decît în Germania! Protestul scriitorului faţă de ceea ce se întîmpla în propria sa ţară lua formă ambulatorie.
Şi formă etilică. Însemnările din acel glorios an 1990 consemnează chefuri în ritm susţinut (pe cele mai diverse pretexte, oficiale, oficioase şi private), stropite generos cu alcool. Cînd stînga mai pierdea încă nişte alegeri (şi a tot pierdut, pe parcursul anului, nu mai puţin de 4 alegeri importante, inclusiv pe cele parlamentare din decembrie 1990, primele după unificare), Günter Grass trăgea încă o beţie. Iar diferitele etape pe drumul ineluctabil al unificării germane vor fi marcate conştiincios de scriitor prin petreceri sumbre, în care alcoolul juca rol de anestezic moral.
De ce acest scriitor talentat, care îşi manifestase repulsia faţă de orice dictatură, care scrisese cu simpatie despre muncitorii polonezi de la Gdansk şi care – conform propriilor mărturii – nu mai avea demult vreo iluzie asupra comunismului, a privit cu neîncredere şi ostilitate reunificarea Germaniei? Răspunsul la această întrebare, de aparenţe inextricabile, este din păcate pe cît de simplu, pe atît de trist. Şi el e valabil nu doar pentru Günter Grass, ci şi pentru o întreagă lume de intelectuali vest-europeni, cărora autorul Tobei de tinichea le-ar putea servi oricînd drept simbol.