O recentă apariţie editorială,
Povestea unei iubiri
zbuciumate, în versiunea
cunoscutei hispaniste
şi traducătoare Lavinia
Similaru, readuce în
atenţia cititorilor numele
lui Horacio Quiroga, după ce
în 1990, aceeaşi Editură Univers
publicase, sub titlul de Pasărea
Yaciyateré, o antologie de proze
scurte – nuvele, povestiri şi
microromane – din opera aceluiaşi
autor.
Traducerea, notele, cuvîntul înainte,
nota asupra ediţiei şi, în fine, selecţia
textelor, din volume şi din periodice,
menită a ilustra varietatea tematică
şi stilistică, se datorau lui Tudor
Păcuraru. Cititorul dispune aşadar de
această bună introducere în opera lui
Horacio Quiroga (Montevideo, 1878-
Buenos Aires, 1937), scriitor şi publicist
de incontestabilă valoare şi importanţă,
dincolo de literaturile argentiniană
şi uruguayană în care figurează. Un
mare narator, care a contribuit la
modernizarea formelor şi mijloacelor
artistice, în special prin povestirile
sale (cuentos sau relatos) de factură
realistă, care l-au impus ca întemeietor
al genului şi, alături de scriitorul
mexican Juan Rulfo, precursor al
marilor maeştri latino-americani de
la sfîrşitul secolului XX, Borges,
Cortázar, Márquez, inclusiv în privinţa
reflecţiei teoretice asupra artei povestirii,
prin binecunoscutul său text intitulat
„Decálogo del perfecto cuentista”.
Interesul de care se bucură astăzi
opera sa îi confirmă actualitatea,
remarcată de altfel şi de prestigiosul
critic şi eseist uruguayan Emir Rodríguez
Monegal, cînd îl aprecia ca fiind „clasicul
cel mai viu din literatura sfîrşitului
de secol a zonei Río de la Plata […]
singurul care continuă să ne apară
ca fiind contemporanul nostru”.
Cartea care face obiectul acestui
comentariu, Historia de un amor turbio,
fusese publicată în 1908, la şapte ani
după succesul obţinut cu volumul
de debut, Los arrecifes de coral,
conţinînd proze şi versuri influenţate
de estetica modernistă şi decadentistă
a vremii. „Un roman ratat”, o consideraseră
criticii şi chiar autorul, într-o corespondenţă
a sa din 1905, unde dezvăluia că scrie
la un roman, care „nu va fi roman,
ci povestire” şi admitea cu luciditate:
„Cred că nu sunt încă matur pentru
o asemenea lucrare de largă respiraţie”.
Mai preciza că acesta avea să conţină
„o profundă psihologie a iubirii” iar
protagonistul „îmi seamănă aproape
întru totul”.
Greu de identificat generic, roman
sau microroman, nuvelă sau povestire,
cartea prezintă interes pentru evaluarea
artei scriitorului în etapa iniţială a
traiectoriei sale artistice. Luîndu-se
în considerare, de pildă, abordarea
unei teme mai puţin frecvente în
opera sa, ca şi influenţele literare din
partea scriitorilor predilecţi, Maupassant
sau Dostoievski. De la acesta din
urmă autorul preluase ,,tema celuilalt”,
după cum mărturisise el însuşi într-o
scrisoare din 1935 şi ulterior avea
să se comenteze în critica literară.
Mai atrage atenţia şi prefigurarea
unor trăsături distinctive ale artei
sale narative, stilul, capacitatea
analitică a trăirilor şi sentimentelor
umane. Şi mai ales autobiografismul,
nelipsit în întreaga sa operă, aici
povestea iubirii „zbuciumate” fiind
inspirată de propriile trăiri ale scriitorului,
într-unul din episoadele amoroase
care îi făuriseră legenda de donjuan.
Implicarea sa deosebită în această
carte reiese şi din faptul că, trei ani
mai tîrziu, avea să dea primului
său copil numele personajului feminin,
Eglé. Iar personajul principal, Luis
Rohán este conceput ca un alter ego,
în care se recunosc detalii biografice,
trăsături de caracter, atitudini şi idei
ale autorului real – de la aventura
erotică, cu fiica, mult mai tînără, a
unei familii înstărite, călătoria la
Paris, boala de stomac, pînă la opţiunea
pentru viaţa în cadrul natural al selvei,
departe de civilizaţia urbană,
condamnarea convenţionalismului
din societatea burgheză argentiniană.
Istorisită de un narator care adoptă
preponderent perspectiva interioară
şi limitată a protagonistului, povestea
de iubire apare ca o rememorare a lui
Luis Rohán, încadrată între două
secvenţe ale prezentului. În cea dintîi,
protagonistul proaspăt sosit la Buenos
Aires, din San Luis, unde se stabilise,
zăreşte pe stradă pe surorile Elizalde
şi este cuprins de nostalgia iubirii
pentru una dintre ele, de care se
despărţise. Dorind să se convingă de
sentimentele sale, decide să le viziteze
la reşedinţa lor actuală din San Fernando.
În timpul călătoriei cu trenul se lasă
pradă unui „proces retrospectiv”, care
transformă voiajul într-o „întoarcere
în trecut”, la tînărul Rohan de douăzeci
de ani, în momentul cînd îşi abandonase
studiile de inginerie şi rupsese relaţia
cu tatăl său pentru a rămîne „sărac
lipit pămîntului, dar liber”. Tot atunci
începuseră vizitele sale asidue în casa
familiei Elizalde, motivate de prezenţa
celor trei fiice, Lola, de douăzeci şi doi
de ani, Mercedes, de şaptesprezece şi
Eglé, de nouă. În ambianţa burgheză
şi convenţională a salonului cu pian,
prielnic conversaţiilor, audiţiilor muzicale
şi nu mai puţin relaţiei amoroase, se
înfiripă povestea de iubire a tînărului
Rohán. La început este atras de Mercedes,
dar şi „fascinat de inocenţa arzătoare”
a mezinei, pentru ca opt ani mai tîrziu,
cînd revine din călătoria sa la Paris, să
fie cucerit de farmecul feciorelnic al
mezinei, Eglé. Povestea de dragoste
se înfiripă, nu fără unele situaţii echivoce
sau devieri şi, în cele din urmă, fisuri.
Mai întîi, conflictul între iubire şi dorinţă,
care pentru bărbatul matur se manifestă
prin irepresibila dorinţă sexuală,
metaforicii „leii care se trezesc” şi scot
uneori „un răget necontenit”. Aceasta
îl împinge din nou spre Mercedes,
ajunsă la plinătatea feminităţii, dar nu
mai puţin spre cea care îi devenise
logodnică, într-un joc dublu, nu
lipsit de perversitate, care dă naştere
rivalităţii între surori. Curînd se adaugă
gelozia, declanşată de rezistenţa tinerei
Eglé în faţa efuziunilor logodnicului şi
de inocenta ei mărturisire privind
exsitenţa unui pretendent anterior,
căruia i se împotrivise, pentru a-şi
păstra puritatea. Reproşîndu-i logodnicei
viciul clasei din care face parte, „calculul,
dogma voastră”, Rohán se cufundă
iremediabil în obsesia şi infernul geloziei
nestăpînite, simte că este urmărit
de umbra celuilalt şi că totul devine
o „tortură degradantă”. Nu poate depăşi
situaţia şi despărţirea devine inevitabilă.
Aici se încheie povestea rememorată,
pentru a se reveni la prezent într-o
a doua şi ultimă secvenţă, cea a revederii,
care proiectează definitiv întreaga
poveste de iubire în trecut, facilitînd
protagonistului şi cititorului considerarea
ei dintr-o nouă perspectivă. În fond,
ironică, revelînd nu un zbucium al
iubirii ci neputinţa lui Rohán de a iubi,
donjuanesca sa incapacitate de a atinge
acel „exclusivism în care fidelitatea
este o trăsătură indispensabilă” pe
care îl menţiona Ortega y Gasset în
cunoscutul său eseu despre iubire.
Iubirea protagonistului pentru Eglé
nu este zbuciumată, ci impură, lipsită
de dramatism şi de limpezime, oscilantă
şi echivocă, într-un cuvînt tulbure,
aşa cum de altfel este calificată şi
de adjectivul din titlul original al cărţii,
un amor turbio. Nu mai puţin tulbure
este şi gelozia, potenţată de vehemenţa
cu care Rohán respinge convenţionalismele
şi prejudecăţile burgheze, reflectate
în modul de viaţă şi concepţiile despre
educaţie ale familiei burgheze. Dar
nu pentru aceasta mai puţin suspectă
de a învălui şi o intenţie eliberatoare,
în acelaşi stil donjuanesc, al rezolvării
situaţiei prin fugă, dispariţie.
Spre o asemenea interpretare conduc
şi unele intervenţii ale naratorului, care
în anumite momente abandonează
perspectiva internă, dinspre subiectivitatea
personajului, pentru a lua distanţă şi
a emite cîte un comentariu obiectiv,
revelator sau subversiv. Cele mai
semnificative sunt accentele ironice
din notaţiile plasate la începutul şi la
sfîrşitul cărţii, spaţii considerate
fundamentale de Horacio Quiroga,
în Decalogul povestitorului perfect, ca
şi mai tîrziu de Italo Calvino, în
textul său Arta de a începe şi arta de
a încheia. Încă din prima secvenţă
narativă a romanului, naratorul sabotează
falsa convingere a personajului, adăugînd
o evidentă ironie: „«Cît am iubit-o!»,
îşi zicea, sforţîndu-se în van să se
emoţioneze.”. Pentru ca, după proba
revederii cu Eglé, căderea de cortină
din final să acopere amărăciunea poveştii
de dragoste, pe care fostul iubit „nu
dorea nicidecum s-o retrăiască”,
consolîndu-se cu ideea că, la cei treizeci
şi trei de ani ai săi, îşi aflase „seninătatea
deplină a spiritului, muncind în pace”.
Iar ultimele rînduri ale cărţii să pecetluiască
irevocabila îndepărtare a fostului
logodnic: „Nu, nu... Îşi plătise prea
scump fericirea actuală ca să dorească
s-o piardă. Se întinse bine pe scaun
şi oftă de satisfacţie, gîndindu-se că
peste două zile avea să stea liniştit în
gospodăria lui”.
Personajul Luis Rohán preferă să
trăiască la ţară, ca agricultor, cu riscul
de a fi considerat un „bărbat excentric”,
ca şi autorul real, care se stabilise din
1906 în provincia Misiones, lîngă San
Ignacio, fluviul Paraná şi zona de selva.
Un loc a cărui frumuseţe îl impresionase
puternic cînd îl cunoscuse, cu prilejul
unei expediţii la ruinele fostei colonii
a iezuiţilor misionari. Numit judecător
de pace aici, îşi construise singur o
casă, astăzi muzeu, cumpărase pămînt
şi devenise agricultor, dedicîndu-se
celor mai felurite activităţi, experimente
chimice şi multe altele, dar mai ales
scriind naraţiuni inspirate din propria
experienţă şi din realităţile dure ale
mediului şi vieţii din zonă, pe care
le trimitea la ziarele din capitală.
Selva, natura, fluviul Paraná, clima,
animalele, pericolele şi violenţa naturii
îl apropie pe Horacio Quiroga de
„esenţialitatea, dramatismul şi
autenticitatea existenţei şi luptei
pentru supravieţuire”. În mod paradoxal,
contextul dominat de pericolul iminent
al morţii a fost propice actului creator
şi i-a modulat scrisul său inconfundabil.
Povestirile incluse în antologiile
realizate în acest context (Cuentos
de amor, de locura y de muerte,1917;
Cuentos de la selva, 1918; El salvaje,
1920; Anaconda, 1921; El desierto,
1924; La gallina degollada y otros
cuentos, 1925) aduc odată cu demersul
inovator al formelor narative, o insolită
abordare a opoziţiei civilizaţie/barbarie,
temă obsedantă pe fondul efortului
de exprimare a identităţii latinoamericane.
Dar expresia cea mai
autentică şi înaltă a originalităţii
lui Horacio Quiroga se găseşte în
volumul Los desterrados din 1926,
conceput unitar ca o antologie de
povestiri, în care frontiera geografică
dintre cele trei ţări, Argentina, Brazilia
şi Paraguay, în cuprinsul căreia se
află Misiones, reşedinţa scriitorului,
capătă semnificaţii metafizice, devine
frontiera între viaţă şi moarte, om şi
animal, realitate şi ficţiune. Este
neîndoielnic capodopera care revelează
fibra intimă a unei personalităţi
complexe şi insolite ca aceea a
scriitorului Horacio Quiroga.
