Ce ar putea intra şi ce n-ar putea intra în domeniul vast al istoriei? S-ar putea vorbi aici de criterii ferme ale selecţiei? Există doar o istorie gravă sau şi una destinsă, amuzantă? Iată chestiuni delicate la care mă tem că nu s-ar putea da un răspuns peremptoriu.

Francezii au noţiunea de petite histoire care vizează detaliile mai mult ori mai puţin picante, aspectele de culise, zvonistica, anecdotele. E un reflex al mondenităţii proprii spiritului galic ce pune mare preţ pe vorba de duh. Oricît am fi înclinaţi a măsura cu superioritate şi circumspecţie un atare lot de informaţii, să admitem că ele răspund interesului omenesc pentru tot ce e omenesc, naturaleţii noastre care caută naturaleţea, fie şi la întîlnirea realului cu o fabulaţie care-l poate retuşa în chip expresiv. Într-o accepţie generoasă, istoria a îmbrăţişat zona pe cît de apocrifă pe atît de delectantă a anecdotei încă din antichitate. Caius Velleius Paterculus, un istoric roman din epoca lui Augustus, s-a văzut învinuit că a deformat întîmplările pe care le-a înfăţişat, dînd curs unei viziuni anecdotice. Replica sa a fost următoarea: se poate, dar astfel nu sunt mai frumoase, mai interesante? Aşa se explică numeroasele culegeri de anecdote care au apărut, vreme de secole, la diverse popoare între care şi al nostru, de la Anton Pann şi Dimitrie Iarcu pînă la Theodor Speranţia (20 de volume!) şi pînă la Carol Săteanu, Theodor Scarlat- Brăila, Tiberiu Ban, Adriana Lăzărescu, Mircea Cârloanţă, Grigore Băjenaru, Nicolae Velichi, Valentin Borda, George Sbârcea etc. Una dintre cele mai atracţioase, şi ea în mai multe volume, de dată recentă, o datorăm lui Dan Eugen Dumitrescu, vrednic dascăl oltean. Îl vom adnota acum pe cel consacrat figurilor celebre ale literaturii universale, înşiruite în ordine alfabetică (singura, ca să zicem aşa, concesie făcută pedanteriei!), întrucît sunt numeroase, după cum numeroase sunt şi secvenţele biografice amuzante ori cuvintele de spirit ce li se atribuie.

Suntem invitaţi la o călătorie pe meridiane, ghidată de un umor care nu o dată reţine atenţia prin performanţe. Să dăm ori nu crezare momentelor acestei lumi savuros cvasifictive, însă care scoate în relief trăsături de caracter, umori, atitudini ce de cele mai multe ori rezonează în real? Viaţa personalităţilor e potenţată prin „poante” adică printr-o operaţie de selecţie sui generis şi „înfrumuseţare”. Vorba italienilor: Se non e vero, e ben trovato. Ne întîmpină o feerie a bunei dispoziţii într-o variantă pe care autorul român o montează cu o conştiinciozitate regizorală ce dizolvă solemnitatea cu care e îndeobşte abordată sfera celebrităţilor. Iată cîteva mostre: „În timpul unei conferinţe, Mark Twain primeşte un bileţel din sală în care era scris un singur cuvînt: «Tîmpit!». – Stimaţi ascultători! se adresează el imperturbabil către public. Primesc adesea scrisori, unele foarte lungi, pe care autorii uită să le semneze. Azi, însă, pentru prima dată, am primit o scrisoare fără text, dar semnată!”. Sau: „Venind o dată în taină la Paris, Voltaire a fost oprit la poarta oraşului şi întrebat dacă nu are marfă de contrabandă. – Domnii mei, le-a răspuns el, în afară de mine nu-i nimic de contrabandă în trăsură”. Sau: „G.B. Shaw a fost oprit pe stradă de un necunoscut: – Ierta- ţi-mă, parcă v-am văzut undeva. – Se poate, trec deseori pe-acolo, i-a «precizat» scriitorul”.

O menţiune aparte se cuvine „bancului”. Acesta reprezintă o speţă băştinaşă a umorului ce-a proliferat în decursul epocii comuniste, şoptită între cunoştinţe apropiate, cu plăcerea lucrurilor interzise. O supapă a conştiinţei, o respiraţie de uşurare în circumstanţele în care libertatea de expresie era gîtuită. Iată un exemplu: „Pe la sfîrşitul deceniului al optulea al secolului trecut, s-a ţinut, la Bucureşti, o întîlnire cu şefii societăţilor de radio din toate ţările foste socialiste. (…) Cînd i-a venit rîndul reprezentantului de la Radio Erevan, toată asistenţa a izbucnit spontan în rîs. Armeanul a dat să zică ceva, dar hohote şi mai mari de rîs i-au acoperit glasul, acesta lăsîndu-se, pînă la urmă păgubaş, în aplauzele şi rîsul general al tuturor”. Dan Eugen Dumitrescu ne oferă o generoasă colecţie de secvenţe ale comicului cu un reziduu amar, aşa cum e, în principiu, comicul de bună condiţie, sugerînd o complexitate circulară a sufletului uman.

Dan Eugen Dumitrescu: Mari scriitori ai lumii în anecdote, maxime, cugetări, aforisme, Ed. Cartex, 2009, 546 pag.