De la roman la romancier
Istoria literaturii înregistrează mai
multe cazuri de romancieri dublaţi de
eseişti originali şi de teoreticieni ai
romanului, care investighează altfel
decât criticii literari specia literară cea
mai populară şi proza în general. E.M.
Forster, cunoscut prin romanele
sale – dintre care se disting Călătorie
în India şi Howards End, este autorul
unui eseu Aspecte ale romanului (1927),
configurat de cursurile ţinute de scriitor
la Cambridge, urmat după două decenii
de o panoramă a prozei interbelice –
Dezvoltarea prozei engleze între 1918
şi 1939 (1945). Mai aproape de noi,
trei prozatori contemporani ne surprind
prin meditaţiile asupra ficţiunii: Orhan
Pamuk, Umberto Eco, Mario Vargas
Llosa.
Cartea lui Orhan Pamuk Romancierul
naiv şi sentimental (2010) s-a născut
tot ca urmare a unui şir de prelegeri
susţinute la Universitatea Harvard,
care abordează relaţiile complicate
dintre scriitor şi cititor, dintre biografie
şi roman, atinge şi funcţia politică a
literaturii vizibilă când două culturi
diferite ajung să se descopere una
pe alta, analizează romanul ca „ficţiunea
tridimensională”. Confesiunile unui
tânăr romancier de Umberto Eco apar
la trei decenii după debutul său literar,
la aproape cincizeci de ani, şi ia din
nou prin surprindere pe cititorii săi,
prin dezvăluirile despre felul în
care-şi construieşte operele, despre
alegerea timpului şi a locului acţiunii,
despre organizarea imaginilor şi
episoadelor.
Însă reflecţiile cele mai cuprinzătoare
despre ficţiune îi aparţin lui Mario
Vargas Llosa. Scrisori către un tânăr
romancier, realizează o lecţie magistrală
a artei de a scrie romane şi a procesului
de creaţie. Autorul peruan îşi dezvăluie
şi marile iubiri literare în trei cărţi
de eseuri: Orgia perpetuă. Flaubert şi
Doamna Bovary (unde experimentează
strălucit trei tipuri de metodă ale criticii
literare), Călătoria către ficţiune ce
analizează opera lui Juan Carlos Onetti,
pe când Tentaţia imposibilului este
dedicată tot unui singur – Mizerabilii
de Victor Hugo. Celor trei eseuri li
se adaugă o altă carte, Adevărul
minciunilor, despre puterea ficţiunii
şi despre imaginaţia cititorilor invadată
de cărţi, acele cărţi alese ca semnificative:
Lolita şi Moartea la Veneţia, Toba de
tinichea şi Străinul, Manhattan Transfer
şi Tropicul Cancerului.
O tendinţă recentă a prozei face
din scriitor un personaj preferat, probabil
şi din ambiţia de a-i fixa rostul şi funcţia
în lumea contemporană, şi din dorinţa
de a dezvălui ceva din relaţiile complicate
şi tulburi între „fiinţa din carne şi oase”
a creatorului şi „fiinţele de hârtie”
create. Poate că este semnificativ faptul
că alţi doi laureaţi Nobel (ceilalţi doi
fiind Orhan Pamuk şi Mario Vargas
Llosa), adică J.M. Coetzee şi Patrick
Modiano, au câte un roman al cărui
personaj principal este romancier:
Elizabeth Costello şi Orizontul.
Şi traducerea unor asemenea romane
pretinde zestrea talentului şi acumulări
culturale. Pentru Irina Horea, traducerea
romanului Elizabeth Costello este o
reuşită remarcabilă, datorită densităţii
narative şi dublului registru prin care
este construit personajul feminin.
Pentru Marieva Cătălina Ionescu
traducerea lui Patrick Modiano este
o încercare trecută cu succes.
„Elizabeth Costello ç’est moi“
În 2003, anul când publica Elizabeth
Costello, lui J.M. Coetzee i se decerna
Premiul Nobel. Dar este mai mult decât
o coincidenţă fericită, fiindcă romanul
abordează problemele esenţiale ce-l
preocupă de-o viaţă pe scriitor. Şi o
face într-un mod violent şi tranşant,
pe alocuri ludic sau ambiguu, de fiecare
dată însă convingător. Romanul, alcătuit
din opt prelegeri şi un postscriptum,
are drept subiect un şir de revelaţii
despre viaţa unei scriitoare, surprinsă
în relaţie cu fiul ei, care are o carieră
universitară onorabilă, şi cu nora, cu
sora ei care a ales calea devoţiunii
monahale, cu alţi scriitori. La senectute,
străbate lume şi ţine conferinţe pe
teme diverse, în universităţi pentru
un public avizat, ori pe un vas de
croazieră, unde trebuie să se confrunte
cu un public eterogen, dar cu atât mai
interesant.
Elizabeth Costello este o prozatoare
australiană de şaizeci şi şase de ani,
celebră pentru un roman publicat în
urmă cu un sfert de secol, Casa de
pe strada Eccles, ce reînvie personajul
feminin din Ulise de James Joyce,
pe Marion Bloom, soţia lui Leopold
Bloom. Aşadar, autorul imaginează
pentru Elizabeth Costello o biografie
– s-a născut la Melbourne, unde a
locuit cea mai mare parte a vieţii ei,
dar a trăit între 1951 şi 1963 în străinătate,
în Anglia şi Franţa, a scris nouă romane,
a fost căsătorită de două ori şi are câte
un copil din fiecare căsătorie.
Temele conferinţelor ţinute de
Elizabeth Costello ce reflectă, probabil,
obsesiile lui J.M. Coetzee, multe se
regăsesc în cărţile sale de eseuri pe
teme literare şi filosofice, în preocupările
pentru viaţa animalelor. Două dintre
conferinţa au ca temă viaţa animalelor:
Filosofii şi animalele, Poeţii şi animalele.
Altele sunt centrate asupra problemei
răului, asupra umanioarelor. Capitolul
cel mai scurt, Eros, pune în discuţie
însăşi condiţia umană, în relaţia cu
zeii nemuritori. Ultimul capitol, La
poartă, este o rescriere a celebrului
text kafkan.
Şi nu în ultimul rând, în disputele
privind romanul african. Pe vasul de
croazieră este invitat şi un scriitor
african, pe care Elizabeth Costello îl
cunoştea, iar el lansează o teorie a
romanului african corelat cu o cultură
de tip oral a societăţilor africane. Riposta
scriitoarei vine imediat şi atinge un
punct nevralgic al literaturii care se
scrie în Africa: cititorii. Scriind în
engleză, autorii africani se adresează
publicului străin, nu autohton. Iar
soluţia unei dileme aparent fără ieşire
o dă modelul australian: dacă au scris
despre viaţa şi dramele propriului
continent, scriitorii australieni şi-au
format un public.
Cine este Elizabeth Costello? Gustave
Flaubert, întrebat iar şi iar despre
prototipul Doamnei Bovary a dat
răspunsul faimos: „Madame Bovary
ç’est moi”. Parafrazându-l, G. Călinescu
făcea o mărturisire similară despre
personajul său feminin cel mai cunoscut:
„Dar şi mai mult, în planul poematic,
Otilia este «eroina mea lirică», proiecţia
mea în afară, o imagine lunară şi
feminină. Flaubertian aş putea spune
şi eu: Otilia ç’est moi, e fondul meu
de ingenuitate şi copilărie. Eroina este
tipizarea mea, fundamentală, în ipoteza
feminină. Otilia este oglinda mea de
argint.” (G. Călinescu, Esenţa realismului).
În plan psihologic, cele trei figuri
feminine atât de diferite reprezintă
Anima fiecărui scriitor, o proiecţie
feminină a sinelui în imaginarul masculin,
arhetip cu funcţie compensatorie.
Scriitorul este Celălalt
Şi în romanul Orizontul, unul dintre
ultimele publicate de Patrick Modiano
înaintea nobelizării din 2014, personajul
principal este scriitor. Ca şi Elizabeth
Costello, Jean Bosmans a ajuns la
vârsta bilanţurilor, aşa că vrea să
limpezească misterele tinereţii. În
cazul lui, procesul nu este de exteriorizare
prin conferinţele ce duc la dezbateri
şi dispute, ci dimpotrivă unul de
interiorizare. Jean Bosmans poartă cu
el un carneţel şi notaţiile consemnează
într-un mozaic disparat frânturi de
amintiri şi vise, impresii despre oameni
şi locuri, toate desprinse pe parcursul
plimbărilor sale prin cartierele Parisului.
Jean Bosmans a trăit o poveste
de iubire la începutul anilor ’60, cu
Margaret Le Coz. Fiecare dintre ei
se simte hăituit: Margaret Le Coz este
hărţuită de un bărbat, care se află
mereu pe urmele ei, Jean Bosmans
este hărţuit de mamă şi de partenerul
ei care-i cer bani şi-l batjocoresc.
Amestecul de iubire şi solidaritate, de
vinovăţie şi fantazare îi apropie pe cei
doi, fără să-i poată salva, căci Margaret
dispare fără urmă, poate evadează
spre un loc necunoscut, poate în Berlinul
unde s-a născut. Întâlnirea lor are
multe zone de umbră, iar prezentul
declanşează dorinţa recuperării şi
limpezirii.
Alunecarea din prezent spre trecut
defineşte romanele semnate de Patrick
Modiano, indiferent de subiect, aduce
însă şi tema scriitorului, fiindcă brusc
Jean Bosmans îşi aminteşte că rătăcirile
sale pe străzi aveau ca destinaţie şi
o adresă unde o femeie îi dactilografia
romanul. Pe atunci, Jean Bosmans
lucra la libraria unei edituri, Éditions
du Sablier, iar existenţa şi scrisul său
formau un fel de amalgam, o materie
difuză, întunecată.
Totuşi, în filigranul vieţii autorului
fictiv Jean Bosmans, criticii au depistat
o poveste vag autobiografică, cuplul
celor doi, mama însoţită de iubitul ei
reînvie o istorie cu iz freudian: legătura
mamei sale, Louisa Colpeyn (actriţă
cu o carieră cinematografică şi teatrală
notabilă, întinsă pe câteva decenii)
şi Jean Cau (scriitor şi jurnalist francez,
distins cu Premiul Goncourt în 1961,
secretar al lui Jean-Paul Sartre). Datele
biografice relevă un soi de abandon,
căci tatăl este o figură vagă în viaţa
lui Patrick Modiano şi a fratelui său
mai mic, Rudy, iar mama alege cariera,
lăsându-şi copiii în grija altora.
Orizontul confirmă, într-o manieră
neaşteptată, şi motivaţia juriului
Nobel din octombrie 2014: „pentru
arta rememorării prin care evocă
cele mai absconse destine umane şi
dezvăluie universul vieţii sub Ocupaţie”.
Poate că şi celelalte romane, construite
monoton şi obsesiv, pe tema căutării,
nu sunt altceva decât încercarea lui
Patrick Modiano de a-şi descifra
identitatea, sub straturile complicate
ale biografiei unor părinţi ieşiţi din
comun, ale unei istorii apăsătoare şi
ale oraşului Paris. Căutătorul, fie
el scriitor sau nu, este Celălalt în
care Autorul se caută mereu cu
speranţa regăsirii.
