Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Scriitori de altădată de Nicolae Manolescu

În Editura Bibliotheca de la Târgoviște, care are la activ o lungă listă de cărți de istorie literară și eseu, Barbu Cioculescu a publicat de curând (2017) culegerea intitulată Litere, Litere, cuprinzând aproape 100 de articole apărute în revista „Litere” a lui Tudor Cristea între 2002 și 2016, unde le-am citit eu însumi prima oară.
În curând nonagenarul autor se numără printre tot mai puținii martori ai vieții literare postbelice, începând cu Cenaclul Sburătorul din anii 1946- 1947, după moartea marelui critic, condus o vreme de Ș. Cioculescu, al cărui unic fiu, după cum precizează el însuși, Barbu a fost, și prin intermediul căruia a avut șansa de a cunoaște personal o seamă de scriitori din generațiile vechi. Sumarul culegerii de față e cu predilecție alcătuit din comentarii la volume de memorialistică, jurnale, între care Agendele lui Lovinescu, reeditări ale operelor unor înaintași și amintiri personale. Există desigur și cronici literare întâmpinând noi apariții, chiar și de poezie, dar acestea formează o minoritate.
Specificul criticii lui Barbu Cioculescu, încă de pe vremea colaborării la România literară, în anii 1990, invitat de G. Dimisianu, despre care a scris un admirabil articol, și de mine, este dat de interesul pentru ceea ce timpul a strâns într-o arhivă vie a literaturii române. Numărul acestor purtători de cuvânt ai trecutului literar este considerabil: E. Lovinescu (întâistătătorul panteonului cioculescian), Mateiu I. Caragiale (căruia i-a consacrat două studii și o ediție), Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, George Ciorănescu, Ion Barbu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Pamfil Șeicaru (teribilul pamfletar), Alexandru George (prietenul care l-a readus la Târgoviște), Mircea Horia Simionescu și Radu Petrescu (conjudețeni prin alianță), dar și alții, spre a rămâne la cei care nu mai sunt printre noi.
Fără a o mărturisi direct, Barbu Cioculescu împărtășește ideea despre critică a lui Ș. Cioculescu și Alexandru George, opusă celei călinesciene, și anume că noi, criticii, nu putem nici măcar visa la a fi creatori, meseria noastră limitându-ne la rolul de „servanți” ai scriitorului. (De altfel, culegând stafidele din cozonac, atunci când înșiră câteva portrete ale omului Mateiu, îl omite pe cel mai spectaculos, acela din Istoria lui Călinescu. Ani buni mai târziu, când își va povesti stagiul de cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară, va avea cuvinte de apreciere despre patronul lui.) „Metoda” lui Barbu Cioculescu constă, ca și aceea a celor doi afini, în a glosa inteligent pe marginea textului și deopotrivă pe marginea comentariilor anterioare. Mai atentă la detalii decât la ansamblu, e o critică analitică, nu una de sinteză. Orice informație sau document poate deveni punct de plecare pentru considerații multiple, corijând idei sau prejudecăți bine înrădăcinate în mentalul critic, fără însă nevoia de a le reuni într-un tot. E și o critică de precizie și de bunsimț, asemănătoare în această privință cu a autorului Vieții lui Caragiale, deși mai puțin ispitită de cultul rarității, interpretând literatura în chip subtil, dar nu și insidios, precum o face uneori celălalt maestru menționat al autorului Literelor, care este, el, un Alexandru George bine temperat. Ironia cea mai fină se remarcă la tot pasul. În legătură cu placiditatea polemică a lui Mircea Eliade, crunt denunțată de Pamfil Șeicaru, și cu studiul mizerabil moral al Alexandrei Laignel-Lavastine, Barbu Cioculescu scrie:
„Înțelegem mai bine de ce nu i-a convenit istoricului religiilor să se așeze în mijlocul unei vrajbe în care dreapta exilului avea să se disloce cu tot atâta furie cât și stânga acestuia. Cât privește ce va fi fost în sufletul lui Mircea Eliade, numai doamna Laignel- Lavastine știe, în directă descendență din reporterul Caracudi. Noi ne rezervăm dreptul de a reveni, întrucât în discuție se mai găsesc Emil Cioran și Eugène Ionesco, pierzători de memorie cu sistemă, dacă este să ne punem în confortabila postură de justițiari cărora, din toate timpurile, nimic nu le miroase mai bine, mai adânc pe nări, decât izul de friptură pe care vântul îl împrăștie în jurul rugului.”
Câteva fraze minunate în ironia lor ceremonioasă, de modă veche, aș spune, doar aparent binevoitoare, se referă la o carte a lui H. Zalis, colaborator la „Litere” și publicat în Bibliotheca târgovișteană, intitulată Contur Eugen Barbu – prozatorul între hotarele adevărului:
„Ceea ce m-a pus pe gânduri a fost portretul omului, pe care și noi l-am studiat oarecum îndeaproape, nu puțină vreme. Omul ni s-a părut mofluz, mefient, morocănos, suspicios, cu comisura buzelor mereu coborîtă a nemulțumire și refuz. Cu o privire tăioasă. Posac, ciufut, ursuz, omul nu se dăruia: dispunea de subalterni, nu și de prieteni. Aliați de ocazie, o droaie de adversari neîmpăcați duc cu gândul la un câmp de luptă. Pe omul complex, demn de admirație și dragoste, l-a cunoscut dl. Zalis, într-o altă planetă – a tinereților sale. Concep că este posibil să ne înșelăm amândoi și anume, pe ici, pe colo, în punctele esențiale, admit că a existat un Eugen Barbu fermecător și suav, în conclavuri de strictă observanță, din care profanii erau excluși, dar de crezut cred în existența dublului. Dl. Zalis a întâlnit o altă persoană decât noi și a scris o carte de judicioasă fervoare – iată cum, între hotarele adevărului contrariile își trimit semnale, generând complementare culori.”
Nu se putea să nu avem parte în Litere, Litere și de memorialistica proprie autorului, după ce i-a făcut concurență loială lui Dan C. Mihăilescu în comentarea atâtor cărți de memorii apărute în deceniile din urmă. Când avea în jur de douăzeci de ani, Barbu Cioculescu a participat la ultimele ședințe ale Sburătorului, apoi la Cenaclul Slătineanu, puțin mai încoace, în fine, la „Luceafărul”, unde a fost redactor, înainte de a fi transferat la Institutul academic condus de Călinescu, și de unde a recoltat portretul lui Barbu pe care l-am reprodus mai sus. Mai rar evocată, Casa Slătinenilor merită descrisă în cuvintele memorialistului:
„Pe pașnica și șerpuitoarea stradă bucureșteană Dr. Obedenaru, vis-àvis de vechea bisericuță Sfântul Elefterie, se afla, în fundul unei lungi curți, o casă cu pereții spoiți cu var, lungă și încăpătoare precum corabia lui Noe, ascunzând, sub aspectul ei de culă oltenească mult crescută, un incredibil secret: era construită din chirpici, pe modelul modestelor case de țară. De unde senzația de ușoară legănare, când îți puneai pașii, la etaj, pe podeaua sonoră.”
Litere, Litere este o carte instructivă și plăcută la lectură, cum avem tot mai puține, scrisă în curata limbă românească a criticii de până mai ieri, îmbinând o desăvârșită politețe, care însă trebuie citită cu circumspecție, cu o ironie acidă, care nu jignește. Lectura cărții lui Barbu Cioculescu mi-a făcut bine intelectualicește și sufletește. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara