Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Scriitor şi ideolog de Daniel Cristea-Enache

Vasile Ernu, Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 376 pag.

De la Născut în URSS (2006) şi pînă la această primă parte dintr-o „mică trilogie a marginalilor” făcînd din Sectanţii personaje, scrisul lui Vasile Ernu este pe o curbă descendentă, „compensată” prin radicalizare. E curios ce poate să facă o ideologie, oricare, dintr-un scriitor. Din autorul profund şi nuanţat, relaxat şi totodată grav, interesat de natura umană văzută în complexitatea ei şi căutînd eliberarea textului de clişee şi etichete, prejudecăţi şi lozinci, ideologizarea progresivă şi tot mai vizibilă a făcut un comentator care operează tocmai cu clişee, lucrează cu etichete şi gîndeşte în lozinci.

Cîtă vreme această auto-reducţie se limita la planul comentariului şi analizei actualităţii, ea putea fi scuzată de dragul demonstraţiei. În fond, cum avem propagandişti de dreapta, pentru care Statul este focarul negativului, e „firesc” să avem şi propagandişti de stînga, pentru care Piaţa este o chintesenţă a răului. Cele două categorii de „analişti” se sprijină de fapt una pe alta, fiecare invocînd pînă la saţietate culpele, reale ori imaginare, ale părţii adverse. În cazul lui Ernu, al comunismului postcomunist, agenda ideologică înseamnă marcarea cu roşu a următorilor termeni: piaţă, capitalism, democraţie, libertate, vot, biserică, sat, tradiţie. Conservatorismul şi liberalismul capătă cîte un „neo”, care-i face să sune terifiant: neoconservatorismul şi, mai ales, neoliberalismul exprimă malignităţi inimaginabile, împotriva cărora trebuie luptat pînă la capăt şi fără cruţare.

Nu este de mirare că, pe asemenea nivelări de discurs, scrisul… scriitorului se resimte serios de influenţa ideologului, şi încă a unuia convins că ideologia sa pretinde exclusivitate. Din ceea ce ar fi putut însemna o frumoasă carte a marginalizaţilor şi persecutaţilor de regimul unei ideologii unice („întîmplător”, cea comunistă), agenda, cu grila ei, a făcut încă o victimă şi a dus la încă un eşec.

Îmi vine în minte exemplul lui Petru Dumitriu, un mare prozator capabil să-şi ruineze propria construcţie epică din Cronică de familie pentru a bifa punct cu punct, în volumul al treilea, comandamentele ideologice ale anilor ‘50 prin care trebuia văzut trecutul istoric şi social al României burghezo-moşiereşti. Un mare talent autodistructiv şi un scriitor de o forţă excepţională transformat într-un propagandist zelos prin romanul său. N-aş vrea să conotez negativ ideologicul în felul în care activiştii văd esteticul şi artisticul, dar nu-mi pot reţine mirarea că pentru un scriitor etichetele, clişeele şi lozincile pot deveni mai importante decît propriile personaje. Este şi cazul lui Ernu, care reuşeşte aici performanţa de a suspina, ideologic, după regimul care i-a hăituit sectanţii.

Întreg capitolul patru din Cartea a treia, intitulat Un creştin este mult mai mult decît un anticomunist, e construit pe o contestare, dar nu a comunismului, ci a anticomunismului. Comunismul ca realitate istorică e falsificabil de anticomunismul ca discurs, iar acesta din urmă este o „marfă, bîtă ideologică şi resursă pentru putere”. De vină pentru această distorsiune sînt anticomuniştii care au monopolizat anticomunismul, „noii politruci” care au făcut, prin malversaţiuni, ca istoriografia să „tacă”, ignorînd ori ascunzînd drama sectanţilor.

Bine, bine, va concede cititorul după aceste piruete naiv-sofistice, dar cine poartă vina pentru drama sectanţilor ignorată de anticomuniştii care au monopolizat anticomunismul? Referinţa la realitatea istorică îl va conduce pe autor la următoarea raportare între lumea liberă, „toate gulagurile lui Stalin” şi „violenţa legionară”: „Cînd unchiul meu a revenit, noi l-am întîmpinat ca pe un erou. Toţi cei rămaşi acasă, pe «tărîmul blestemat», am fi fost fericiţi să-l vedem, fie doar şi în vizită. El a revenit «de dincolo», din Ţara Făgăduinţei, unde curg laptele şi mierea binecuvîntării. O lume a bunăstării, a mărfurilor, a libertăţii. O lume pe care noi nu o cunoşteam şi nu o înţelegeam, dar de care eram fascinaţi. Atunci, în comunism, puteam da totul doar pentru a mesteca o gumă din acele ţinuturi fantasmagorice. Acea lume «de dincolo» începuse să semene în imaginarul nostru cu cea de «dincolo de mormînt». Un soi de «sînul lui Avraam». De acest vis nu aveam să ne lecuim însă niciodată. Această lume avea să vină peste noi cu o putere mai distrugătoare decît toate gulagurile lui Stalin şi violenţa legionară pe care am trăit-o. Dar avea să fie mai tîrziu.” (p. 196).

Ceea ce îi e îngăduit unui personaj literar (cu un set propriu de concepţii, unele aberante, cu o filosofie şi o practică putînd fi criminale) nu îi este permis unui autor care intervine ca „analist” şi „evaluator” în propriul scris, într-o poziţie forte, non-ficţională, distorsionînd experienţele eroilor săi, sensul şi semnificaţia lor. E firesc ca autorul să intervină, discret şi din interiorul construcţiei personajului, în acele puncte care îl pot pune pe acesta în valoare, individualizîndu-l şi diferenţiindu-l de restul. Cînd e vorba de o comunitate, cu atît mai atent va fi scriitorul la componentele individuale ale acesteia şi la spiritul care le coagulează. Personajul colectiv e şi mai greu de realizat.

Problema, la Ernu, nu e numai aceea că el îşi modelează personajele după o agendă ideologică, ci că le falsifică, prin discurs propriu supraadă ugat, experienţele dramatice. Raportarea gulagului sovietic şi a crimelor legionare la termenul iniţial abstract, ulterior concret al „visului american” este indecentă. A face o sintagmă negativă din acesta pentru că-ţi „împlineşte şi poftele pe care nu le-ai visat” şi a pozitiva totalitarismul, pentru că suferinţa în el este înălţătoare, e ceva acceptabil în regim ficţional, cum spuneam, ori în planul unei credinţe care centralizează suferinţa şi o leagă de mîntuire. În planul consideraţiilor „analistului” Ernu, pagina devine aproape ineptă, ca de altfel întreg capitolul.

De cu totul alt nivel este cel intitulat Despre marea foamete sau cum să nu-ţi mănînci copiii, din Cartea a doua. Aici pana de scriitor a lui Ernu se vede, subiectul fiind mult prea grav pentru ca discursul ideologic să deţină întîietatea. Şi totuşi, ideologia surdinizată, comunist-postcomunistă, se observă în aceeaşi echivalare sofistică, pe raportări şi comparaţii indecente, între regimuri. Administraţia românească, ocupantul sovietic? Termenii se egalizează, în discursul autorului, interbelicul românesc intrînd în agenda deconstrucţiei, iar postbelicul sovietic, în cea a recuperării (suferinţa care înalţă şi alte asemenea teze).

Măcar în acest capitol, se pare că suferinţa nu este deloc înălţătoare. A cui e vina pentru ea? Mister: „Situaţia de după război nu era uşoară în regiunea noastră. Acum se tot caută vinovatul. Dar e greu să găseşti un vinovat pentru ceea ce s-a întîmplat într-o zonă în care, în decursul cîtorva ani, s-au perindat tot soiul de guverne, state, ideologii şi administraţii. Oamenii simpli nu mai ţineau pasul cu schimbările. Începuseră să devină imuni şi foarte puţin încrezători în dregătorii zilei. Plecau românii cu legea lor şi veneau sovieticii şi instaurau o altă lege şi o altă ordine, cu alte apucături şi ucazuri.” (pp. 126-127). În continuarea acestui discurs în care nostalgia după comunism lasă loc realităţii hîde, vibraţia scrisului de prozator al lui Ernu se face simţită. Pentru o dată, ideologul este redus la tăcere de scriitor: „Copiii nu mai pot plînge, doar oftează. Îi vezi cum încep să ia forme tot mai monstruoase. Corpurile lor micuţe scot în relief scheletul. Prin pielea străvezie le vezi fiecare os, fiecare coastă. Le vezi pomeţii şi ochii afundaţi în orbite. După care, brusc, feţele încep să se umfle şi să le acopere lumina ochilor. Copiii intră în beznă, iar ca să vadă pe unde merg, sînt nevoiţi să-şi ţină pleoapele cu degetele. Merg prin casă ca nişte cadavre vii, cu capul şi burta umflate. Nu mai pot plînge.” (pp. 129-130).

În cărţile din ultimii ani ale lui Vasile Ernu, incluzînd Sectanţii, am cîştigat un „analist” direcţionat şi fără anvergură, pierzînd un scriitor talentat. Găsitorului, recompensă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara