Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Scrieri ale cărturarilor blăjeni de Ion Buzaşi


Perioada amarului exil, de aproape un pătrar de veac (1745-1768), la Roma, a episcopului Inochentie Micu-Klein, a fost investigată mai ales sub raportul continuării luptei sale pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania (Zenovie Pâclişanu, Francisc Pall). O revelaţie a istoriei literare din ultimul deceniu este apariţia unor cărţi literare sau bisericeşti ale vrednicului ierarh: în 1992 a apărut Carte de înţelepciune latină. Illustrium poetarum flores, ediţie de Florea Firan şi Bogdan Hâncu - o crestomaţie din cele mai frumoase poezii ale antichităţii latine cu care îşi mângâia amarul exilului. Nu este o operă originală, aşa cum s-a crezut o vreme, ci o transcriere după antologia italianului Octavianus Fioravanti Mirandula. Ea datează din 1753; la nouă ani după această scriere Inochentie Micu-Klein elaborează Libellus definitionum (1762), pe care Ioan Chindriş o consideră cea mai importantă operă a sa. Înaintea acestora a scris Arhieraticon, prima sa operă din exil, datând din 1748.
Existenţa lui a fost semnalată în 1976 de Atanasie Popa, şi mai târziu de către Mircea Popa care prezintă Cărţile lui Inochentie Micu-Klein în revista orădeană "Cele trei Crişuri", II, 1991, nr. 3, p. 6. Soarta acestui manuscris a fost destul de ciudată, confirmând parcă adagiul latin "Habent sua fata libelli". Ca şi manuscrisul scrierii filosofice Libellus definitionum, despre a cărui soartă nu se mai ştie nimic, Arhieraticonul a fost adus în ţară de către Ioan Klein, nepotul şi moştenitorul său, care l-a îngrijit în vremea exilului. A fost mai târziu vândut şi în cele din urmă ajunge în proprietatea unor colecţionari de carte, fraţii Liviu şi Iuliu Marţian, care-l donează Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj unde se afla sub cota ms. 4072.
Unii consideră că Arhieraticon-ul i-a fost dăruit lui Inochentie de vreun preot sau protopop în ajunul plecării sale în surghiun. Ioan Chindriş este de părere că această scriere poate fi considerată o operă originală a episcopului român. Dicţionarele teologice ne spun că Arhieraticon-ul (numit şi liturghier arhieresc sau slujebnic arhieresc) este o carte rituală în care se cuprinde oficierea serviciilor şi ceremoniilor religioase, a căror săvârşire este rezervată numai arhiereului: hirotonirea preoţilor, a episcopilor, sfinţirea bisericii, a mirului, binecuvântarea vaselor şi a obiectelor de cult.
La scrierea Arhieraticon-ului au contribuit mai multe împrejurări: în 1743 hirotoneşte ca episcop pe Mihail Manuil Olsavsky. Acesta îi dăruieşte un arhieraticon slavon manuscris, cu o frumoasă scriere şi cu ornamente meşteşugite. Nu era însă un arhieraticon complet pentru că se limita numai la ritualul hirotonirii episcopilor, părând a fi redactat special pentru această înălţare ierarhică a lui Olsavsky. A putut însă constitui un impuls pentru episcopul român, care s-a gândit la o asemenea scriere pentru folosul bisericii sale, pentru că nădejdea reîntoarcerii în scaunul său episcopal de la Blaj nu l-a părăsit niciodată. Să mai adăugăm că prin decretul Mariei Tereza din 23 mai 1736 se interzicea achiziţionarea de cărţi bisericeşti din Ţara Românească.
Arhieraticoanele româneşti urmează modele occidentale, franceze sau italiene. Primul arhieraticon românesc este Slujebnicul Mitropolitului Ştefan al Ungro-Vlahiei (1688), manuscris în trei limbi: slavonă, greacă şi română, iar cel mai vechi Arhieraticon cu text integral românesc este cel copiat de Axinte Uricariul la 1705.
Arhieraticonul lui Inochentie Micu-Klein este primul arhieraticon ardelenesc. Multă vreme, chiar după răspândirea tiparului, arhieraticoanele erau mansucrise pentru că ele necesitau puţine exemplare, fiind destinate doar episcopilor şi mitropoliţilor. Unuia din urmaşii lui Inochentie la Episcopia Blajului, lui Grigore Maior îi aparţine primul Arhieraticon tipărit în anul 1777. Exemplarul tipărit era mai ieftin şi cunoştea o răspândire mai mare, Arhieraticon-ul lui Grigore Maior fiind folosit multă vreme şi de către ierarhii din Ţările Româneşti.
Scris în exil, Arhieraticon-ul are puţine surse, pe care autorul ediţiei le reconstituie după menţiunile lui Inochentie: un molitvenic sârbesc, un molitvenic latinesc şi grecesc şi cartea lui Leo Allaci, Graeciae orthodoxae tomi duo. Probabil şi altele despre care nu face pomenire, iar unele rugăciuni, cum este Psalmul 22, sunt reproduse din memorie. Versiunea românească a acestor rugăciuni - scrie Ioan Chidriş - este proba de forţă şi principala trăsătură care investeşte Arhieraticon-ul cu calitatea de remarcabilă operă literară originală pentru vremea şi în accepţiunea vremii în care s-a creat" (p. 55).
Apariţia Arhieraticon-ului trebuie socotită un eveniment editorial: acceptând că este opera lui Inochentie Micu-Klein, vom da dreptate autorului ediţiei care-l consideră "un monument de seamă al literaturii bisericeşti greco-catolice din Transilvania" (p. 70); arată o ipostază mai puţin cunoscută a lui Inochentie, aceea de "ierarh în rugăciune", şi evidenţiază efortul "investit de clericii noştri erudiţi din secolul al XVIII-lea, pentru a imprima Bisericii Unite virtuţile unei forţe providenţiale pentru viitorul neamului românesc" (p. 71).

În activitatea culturală şi ştiinţifică a lui Simion Bărnuţiu sunt pregnante două coordonate: filosofia dreptului şi apostolatul didactic. Profesor la Blaj în frumoasa generaţie paşoptistă (numită şi a doua generaţie a Şcolii Ardelene, apoi, între 1854-1864, profesor universitar la Iaşi, fiind şi primul rector al acestei Universităţi, Simion Bărnuţiu a elaborat numeroase cărţi didactice. Aproape toate i-au rămas în manuscris, în timpul vieţii, tipărindu-i-se doar Discursul de la Blaj (1852), aşa încât a intrat în conştiinţa istoriei literare româneşti ca "auctor unium libri". Postum, o seamă de discipoli devotaţi i-au publicat o parte din opera didactică: Dreptul public al românilor (1867), Dreptul natural privat (1868), Dreptul natural public (1870), Pedagogia (1870), Psicologia empirică şi Logica (1871). În 1972 profesorul timişorean Ion Iliescu publică la Editura Ştiinţifică Estetica - prelegerile ţinute de Simion Bărnuţiu la Universitatea din Iaşi între anii 1858-1863. În istoria esteticii româneşti aceste prelegeri constituie "prima elaborare sistematică de estetică filosofică ce s-a difuzat la noi de la înălţimea unei catedre universitare".
Acum se publică în ediţie princeps după manuscris, Istoria filosofiei, vol. I. A fost în proprietatea lui Iuliu Maniu, strănepot de soră al lui Simion Bărnuţiu, care l-a donat Academiei Române, unde se află sub cota ms. 5439.
Ca şi Estetica, Istoria filosofiei este prima încercare românească de a realiza o istorie sistematică a filosofiei, Simion Bărnuţiu prefigurându-se ca un deschizător de drumuri în aceste domenii. În capitolul introductiv defineşte conceptul (sau obiectul) de istoria filosofiei ca "una espuseţiune narativă a dezvoltării şi a culturii acelei ştienţe, ce se numeşte cu preferenţa filosofiă." Şi, tot ca estetica, este o adaptare românească după mai multe izvoare străine, îndeosebi după lucrarea lui W.T. Krug (1770-1842) - filosof german, continuator al filosofiei lui Kant, autor de manuale tratate şi dicţionare de filosofie. În scrierile sale filosofice, el încearcă o sinteză a idealului cu realul, a ştiinţei cu existenţa.
Primul volum este consacrat filosofiei antice: după ce defineşte obiectul, prezintă metodele şi izvoarele şi structurează "espuseţiunea sa narativă" în mai multe capitole: "Despre ideele popoarălor orientali; Filosofia atomistică; Sofistica, Socratica, Şcoala megarică. Ne punem întrebarea ca şi autorii ediţiei, în ce constă originalitatea acestui curs universitar? În sublinierea legăturii dintre filosofie şi societate: "ceea ce la Krug era doar o tendinţă separată, la Bărnuţiu devine însăşi condiţia existenţei istoriei filosofiei". Nu ştiu dacă nu era mai potrivită o transcriere adaptată limbii române literare actuale, pentru a facilita lectura, mai ales că editorii nu şi-au propus o ediţie critică. Sigur există argumentul respectului pentru mansucrisul bărnuţian, pentru limbajul academic al filologilor ardeleni, dar cititorul de azi este străin de forme grafice şi rostiri precum: efeptua, continuaţiune, doptrina (pentru doctrina), efept, fienţa (pentru fiinţă). Unde acestea lipsesc sau sunt puţine expunerea se caracterizează prin rigoare şi raţiune, două trăsături definitorii pentru această carte a lui Simion Bărnuţiu.
Mulţumind autorilor acestei ediţii pentru că au dăruit culturii româneşti o scriere necunoscută, să încercăm să atenuăm amara lor neîncredere cu privire la preţuirea muncii lor. "Sunt teoretic prea puţine şanse - spune unul dintre ei - ca una din "antichităţile românilor" (Alexandru Odobescu), cum este Istoria lui Bărnuţiu să fie băgată în seamă, când Nostradamus este mai mediatizat şi mai popular decât Kant. Cu inima pe palmă venim să oferim publicului această bijuterie a vechii noastre cugetări, alăturând-o puţinelor şi fragilelor stavile care se opun deocamdată nebuniei subculturale" (p. 17).



Inochentie Micu Klein: Arhieraticon, ediţie după originalul manuscris. Studiu introductiv de Ioan Chindriş. Transcrierea textului: Florica Nuţiu şi Ioan Chindriş, România Press, Bucureşti, 2000.

Simion Bărnuţiu, Istoria filosofiei, vol. I. Ediţie princeps după manuscris, realizată de Ioan Chindriş, Mihai-Tudor Racoviţan, Gavril Matei. Coordonator: Ioan Chindriş, România Press, Bucureşti, 2000.