Total diferiţi ca stil, concepţie, manieră de lucru, posibilităţi de exprimare, cei trei artişti de care ne vom ocupa aici, sculptorii Dumitru Şerban, Andrei Uncruţ şi Ştefan Călărăşeanu, care au pus coroana de aur pe evenimentele plastice expoziţionale din toamna aceasta în vestul ţării – unul la Arad şi ceilalţi doi la Timişoara – sunt totuşi legaţi de un fir, pe care, dacă n-ar fi atât de uzitat, de tocit termenul, l-am numi ca fiind comun originii lor ancestrale.
Dumitru Şerban vine din Câmpia Română, cea care a fost odată plină de codri înalţi de stejari, iar mai apoi vălurită de grâul de aur, peste care se pulverizează cerul înstelat, toate la un loc construind un peisaj greu de acoperit cu imaginaţia, totdeauna dornic de semnele mişcării, ale căutării unui loc de care să se agaţe privirea. Nu altfel ne închipuim că se vor fi gândit altădată egiptenii să-şi construiască piramidele în vântul împrăfoşat al deşertului, de cum o face sculptorul amintit mai sus, când gândeşte să câştige, pentru privitorul de aici, o înălţime oarecare, aşezată pe traverse lungi de lemn. Locul lor de aşezare rămâne câmpul vizual deschis, un fel de aşteptare, prin care trebuie să ajungi, fără să crezi cumva că-ţi va fi de folos apropierea, în meditaţie. Şi, totuşi, piramidele sale tocmai pentru aceasta sunt făcute, rup depărtările şi dau răgaz aşteptării. Piesele puţine, dar grele, aşezate în expoziţia de la Arad, parcă nu-şi găseau locul în acele săli joase; erau doar scoase în avanscena atelierului, înainte de a porni spre pieţele publice. La vernisare, criticul de artă Alexandra Titu remarca vigoarea plastică prin care Dumitru Şerban readucea în cotidian viziunile unei copilării primordiale, când carele ţărăneşti, care traversau câmpiile dunărene, nu erau altceva decât oglindirea Carului Mare şi a Carului Mic de pe bolta cerească. Reprezentările plastice ale acestora ar putea fi, într-o accepţie clasificată drept postmodernă, ca pure instalaţii. Altfel nici nu ne-am fi putut apropia de alte imagini descoperite pe filmele de la Discovery, în care tehnicieni ai calculului matematic, riguros, reconstruiau carele de luptă romane! Şi, totuşi, spre deosebire de acestea, cele ale lui Dumitru Şerban sunt artă, în formă pură. Imediat ce am gândit aceasta, ne-am şi întrebat dacă poate să existe aşa ceva. În fine, din acelaşi spaţiu este decupată amintirea mai recentă a roţilor cu zbaturi ale şlepurilor ce duceau grânele în susul şi în josul Dunări, dar şi pe cele ale corăbiilor care zdrobeau altădată grânele în miezul verii. Alte referinţe decât cele mitologice nu am putea găsi, decât forţând clasificările istoricilor de artă, lucru de altfel greu de făcut sub impresia prospeţimii pe care o degajă lucrările lui Dumitru Şerban. Am adăuga la aceasta că, paradoxal, modernitatea expresiei poetice se clasicizează instant, ca un dat natural, indiferent de cât de mult ai vrea să fie altceva!
Lucrările lui Andrei Uncruţ, aşa cum au fost ele expuse în Palatul Baroc din Timişoara, păreau mai degrabă piese ale unui travaliu arheologic, descoperite în vara care trecea, atât de puternică este impresia de vechime pe care o degajă, acesta fiind, evident, rezultatul unor inspirate procedee plastice, dar şi ale unei manualităţi debordante. Chipurile totemice, cioplite frust, dar în acelaşi timp urmând o linie fină a unui maxim randament artistic străvechi, ar putea să fie de oriunde, din Polinezia sau din America de Sud şi, de ce nu, chiar de prin aceste locuri, necercetate încă! Mi-am adus aminte de cioplitorii unei păduri dintr-un poem fantastic, scris prin anii ’60 de A.E. Baconsky. Acei cioplitori, dintr-o ţară stranie, care trebuie să fi fost leagănul umanităţii, s-au cioplit pe ei în ipostaze de zei nemuritori, într-o pădure gigantică, ce renăştea continuu peste strădania lor de a se eterniza. Direcţia aceasta este scurtată, spre un figurativ postmodern, cu o viteză ameţitoare atunci când regăsim chipul uman cioplit, din lemn, într-o ramă care dă să se spargă sub efortul de însufleţire al personajului uman. Acelaşi efort se regăseşte în superbele care de luptă, puse în mişcare de caii şi călăreţii de bronz, macerate la un loc de implacabila trecere a timpului. În această ipostază îl regăsim într-un anumit fel pe Giacometti, cel despre care Constantin Prut spunea, în Dicţionarul său de Artă Modernă şi Contemporană, că-şi înfăţişează personajele într-o postură existenţialistă majoră, aflate mereu sub presiunea dată de eroziune aceluiaşi timp care îşi schimbă mereu paradigma, trecând pe nesimţite dinspre cel individual în cel istoric. Regăsim şi la Andrei Uncruţ această febrilitate, aproape strigată, de a se remarca, dar în nici un caz gata pregătite să-şi evacueze prin strigăt personajele din matca materiei inerte în care sunt închipuite. Un altfel de meditaţie provoacă lucrările lui Uncruţ, lăsând să se strecoare gândul că ne poate ajunge din urmă şi ideea perisabilităţii din care am crezut că ne salvăm eternitatea. Din această contradicţie se naşte subtil arta sa, căreia nu-i scapă, cu un zâmbet ironic, ca şi când creatorul ar putea lua în primire numai cât vrea şi cât poate el din neliniştile noastre. E un spaţiu încăpător, de evoluţie continuă, suprafaţa plastică pe care talentul absolut onest al lui Andrei Uncruţ a fost împins de şcoală, sensibilitate şi inspiraţie. Iarăşi găsim că spaţiul expoziţional, obturat de orice sursă de lumină, ar putea privilegia ideea de descoperire arheologică imediată, pe care am consemnat-o mai sus. În altă ordine de idei, am putea spune că lucrările sale sunt făcute expres pentru muzeu.
Ştefan Călărăşeanu este propriul său personaj, pe care şi-l inventează copleşitor pe o măsură făcută să-ţi anuleze orice reacţie, pentru că în lăuntrul său o sensibilitate poetică, greu de apărat altfel, lucrează tenace pentru a acoperi un discurs, pe care şi l-a propus complex şi derutant, în acelaşi timp, pentru cine e dispus să accepte ipostaza propusă de el. Ca şi în cazul celorlalţi doi, spaţiul propus de Muzeul de Artă din Timişoara, pentru lucrările sale, intimizează prea mult mesajul artistului. Este evident că luciul de aur al bronzurilor sale, dar şi prospeţimea tăieturii în lemn, au o strălucire sub lumina reflectoarelor şi o alta în lumina crudă a zilei. Aş fi preferat-o, din mai multe motive, pe a doua, pentru că sunetul clopotelor sale nu poate fi restrâns sub clopotul artificial al luminii date de neon, pe atât de pregnantă mi s-a părut nevoia lor de a vorbi. Mai întâi de toate, Ştefan Călărăşeanu simte nevoia să lucreze în contrapunct, e un desenator subtil, care tinde să sugereze mai mult decât am putea noi să desluşim din limbajul pe care clopotele nu-l folosesc explicit. Şi se întoarce şi el în mitologie, reinventează scrieri pierdute, pe care le încrustează, aşa cum o făceau sumerienii pe tăbliţele de argilă, în lemn, bronz, piatră şi…piele. Pergamentele sale reiau, deci, acel limbaj pe care nu-l auzim, dar pe care trebuie, oarecum, să-l percepem văzându-l. Nu ştiu dacă s-a întâlnit vreodată cu Roland Barthes, exponentul celui mai conservator modernism, atunci când declara surprinzător şi acut, în urmă cu decenii: „eu văd limbajul”. În altă ordine de idei, criticul francez sugera că un text literar ar putea fi citit şi altfel decât pe sensul transmis de cuvinte, că orice semn imaginat, alăturat altuia, ca şi acesta, construieşte un sens nou. Scrierea lui Ştefan Călărăşeanu construieşte o poezie a semnelor, lucrată scrupulos, cu multă atenţie la mişcarea mâinii, indiferent în ce materie se încrustează. Foiţa de aur cu care le îmbracă, le uniformizează întrucâtva, dar le îmbogăţeşte în strălucire, ca şi când istoria străveche se scrie acum, ca şi când clopotele sale ar pulveriza un limbaj nou peste auzul nostru leneş, nedispus să facă vreo concesie propunerilor sale. Sigur că toată ritmicitatea căderii acelui limbaj te duce cu gândul la prezenţa lui Dumnezeu. Artistul este aici marele iniţiat, cel care-l transcrie, dar nu ne spune secretul său, ce ascunde scrierea aceea. Uneori, într-un exces de imaginaţie, Ştefan Călărăşeanu recuperează, dintr-un trecut pe care-l vrea îndepărtat, cuiele care au ţinut laolaltă lemnul banal, carbonizat în subteranele civilizaţiei timişorene, cu amintirea unui a fost cândva. Şi le poleieşte şi pe acestea, tot ca pe nişte semne de care ar trebui să iei seamă, dar înainte de toate acesta este un gest de recuperare al unui limbaj pierdut, peste care s-a strecurat până la noi suferinţa lui Hristos, poleită şi ea de închipuirea noastră, a celor care nu au avut-o.
P.S. Toamna noastră ar fi trebuit să se sfârşească la Cluj, unde, la Muzeul de Artă, a expus câteva piese Mircea Roman, dar am hotărât să o amânăm pentru o altă dată, pentru că oricum artistul poate fi regăsit încă în muzeul transilvan, dar şi în sălile de la Bucureşti ale Parlamentului României. Notăm, totuşi, impresia fabuloasă pe care o face Cristul său ieşind triumfător din trupul de lemn inert, comun. O altă scriere, a unei alte mitologii, defrişată de modernitate…
