„Seria Celor O Sută nu reprezintă o istorie a lumii, ci doar un şir de o sută de biografii din tată în fiu”, iar sensul celei mai ample construcţii romaneşti din literatura noastră se regăseşte, de exemplu, în faptul că „trebuie să ne explicăm, cum putem, cele din jurul nostru, precum şi cele din interiorul nostru, de vrem să nu înnebunim cu totul, iar viaţa să nu mai aibă o cît de cîtă coerenţă”.
Gheorghe Schwartz şi-a gândit proiectele epice, încă din anii ‘80, sub forma unor cicluri narative; mai întîi a fost „ciclul lugojan”, compus din Pietrele (1978), A treia zi (1980) şi Spitalul (1981), pentru ca, în 1988, să deschidă seria intitulată Cei O Sută; au apărut, pînă acum, opt titluri – Anabasis (1988), Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mîna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii, (2005), Culoarul templier (2008) şi Secretul Florenţa (Editura Curtea Veche, 2010) – , însumînd, în cîteva mii de pagini, şaptezeci şi nouă de generaţii, de la „cucerirea Babylonului de către Cyrus”, cum preciza autorul în Argumentul primului text, pînă la anul 1504, cînd dispar din istorie, nu şi din memoria scribului, cum se vede, ultimele două personaje din Secretul Florenţa, Recuperatorul şi Quasimodo- Erostrat. Din mulţimea datelor necesare, iată, pentru încadrarea proiectului epic, dar şi a uriaşului material topit acolo, s-ar putea crede că Cei O Sută reprezinză ceea ce se cheamă un „roman istoric”. În fapt, romanul-fluviu al lui Gheorghe Schwartz e foarte actual printr-o sumă întreagă de mesaje care vin, mai ales, dinspre scrib, personajulpivot al naraţiunii, într-o vreme a tuturor urgenţelor şi puseelor neurastenice. Apoi, Secretul Florenţa e o istorie a felului cum s-a scris istoria, de la mărunta biografie a individului, a fiecăruia dintre cei o sută, la „marea istorie”: „Istoria unui individ este constituită dintr-un şir de coincidenţe, iar istoria cea mare nu face decît să adune toate acele coincidenţe individuale, să le pună cap la cap, să le dea o formă care să pară coerentă oamenilor mereu gata să caute explicaţii pentru orice”, scrie scribul care se asimilează, şi el, în roman, cu trubadurul Jacques ori cu entuziastul cronicar Gianni (Jean) Vengeri.
E o filosofie a istoriei, o recitire a sa în legenda şi adevărul faptelor ceea ce propune Gheorghe Schwartz în fiecare roman din ciclul Cei O Sută, pentru că, iată, nu atît reţeaua poveştilor e importantă aici, cît traseul acestora, de la Est, din ceea ce se numeşte Enigma Europei (România de azi sau „Ţara dinspre tătari”, cum se precizează în povestea Omului din fereastră, Al Şaptezeci şi patrulea), la Vest: Secretul Florenţa e (şi) o sinteză epică a Orientului (de unde vin protagoniştii) cu Occidentul (unde făptuiesc istoria) sub semnul poveştii şi al cronicii scribului. Traseul spre Vest e, la rigoare, traseul istoriei înseşi; în Orient sînt basmul, legenda, originea totdeauna sub semnul aproximaţiilor, în Occident sînt fapta şi vremea exactă; astfel, Bizantinul, fiul Fugarului, personaj din Culoarul templier, vine din Enigma Europei şi soseşte la Viena în vremea lui Otto cel Voios, cu cîţiva ani înainte de 1334, la albia Rinului a ajuns în jurul anului 1340, iar la Paris fondează Hanul Bufonului în 1406; tot astfel, teritoriile Orientului sînt ale folclorului, zvonului, basmului, legendei, în vreme ce Paris, Avignon,Viena, Roma, Florenţa, Praga, Salamanca sînt spaţiile epice atestate, probate în cîntecele trubadurului sau în cărţile şi manuscrisele dintr-o bibliotecă borgesiană. Cartea e martorul creditabil, iar scribul din Secretul Florenţa invocă tot felul de titluri de poveste: din Artiştii dreptăţii, însemnările lui Locatus, Manuscrisul Gr.203, Calendarul magic. Minunile Sfintei Fecioare, Minunatele întîmplări ale Bizantinului în Francia şi în celelalte ţări creştine, Cîntecele trubadurilor. Manuscrisul cu flori etc. extrage scribul dovezile despre faptele şi biografia personajelor sale. Cartea funcţionează, însă, în Secretul Florenţa şi ca un relansator textual, unind în figura scribului, în anexele şi bogatele note de subsol pe omul de ieri cu acela de azi, asimilîndu-i: cartea în cele două ipostaze, martor creditabil şi relansator textual, (re)constituie omul, acea „za neînsemnată, punte între ce a fost şi ce va mai fi”, cum se spunea în primul roman al seriei, Anabasis.
Multiplele planuri epice, construite într-o coerenţă deplină şi o logică narativă fără cusur, se cristalizează pe temeiul unor pacturi romaneşti, în principal, cel al verosimilităţii, corespunzător realului plauzibil, cel ficţional, din poveste, basm şi mitologie şi cel al visului care anulează timpurile, cum spune Fra Gregorio într-o însemnare din mirabila bibliotecă a scribului. Astfel, Bizantinul, de pildă, venind din Enigma Europei călăuzit de o bufniţă şi avînd o oglindă care îi arată ceea ce nu se vede e, într-o primă instanţă, un personaj al pactului ficţional; intrînd, apoi, în reţeaua de texte „doveditoare” şi a cîntecelor trubadurului Jacques, trece într-un alt plan narativ, guvernat de pactul verosimilităţii, din povestea atestabilă şi legenda „rezonabilă”. Acesta e mecanismul care funcţionează în cazul fiecărui personaj; singurul care rămîne în basm e Fruck, „namila cu originea mitologică, născut din iubirea unui urs cu o fecioară (în unele variante, cu o sirenă). Este atît de uriaş şi posedă atîtea atribute ale masivităţii, încît, nu o singură dată, simpla lui apariţie a fost în stare să pună pe fugă o armată întreagă”. Mai este, însă, un element foarte important în povestea fiecărui protagonist, care, alăturîndu-se cărţii şi manuscrisului, dă adîncime textului şi creează, prin contrast, ceea ce se numeşte effet de réel pentru că permite asimilarea personajelor din ficţional în verosimil. În povestea Bizantinului, Al Şaptezeci şi doilea, importantă e simbolistica oglinzii, acel spaeculum al evului în care trăieşte (1313-1348, cum precizează scribul); Baltrusaitis pare să fi proiectat oglinda Bizantinului din romanul lui Gheorghe Schwartz: „Oglinda era un alt tărîm, un tărîm discret, un univers paralel ce se oferea privirii, însă ce nu putea fi păşit decît de cei din partea cealaltă a sticlei; doar cineva din oglindă era în stare să acţioneze asupra altcuiva din oglindă, chiar şi numai să discute cu el”. Tot astfel, în povestea Omului din fereastră importante sînt cele trei ferestre ale Palatului Bosci, din Florenţa, prin care, privind spre o lume dorită, îi ocroteşte pe florentini; Al Şaptezeci şi nouălea, Quasimodo- Erostrat şi tatăl său, Al Şaptezeci şi optulea, Recuperatorul, îşi află povestea într-o tapiserie atîrnată în holul de la intrarea Palatului Bosci; oglinda şi ipostazierile ei, fereastra şi tapiseria, încastrează epica, o codează pentru a-l aştepta pe scrib s-o descifreze, s-o tălmăcească şi să-i redea palpitul vieţii.
Fiecare personaj din Cei O Sută are un număr, se află în povestea din carte, oglindă sau tapiserie ca într-un lagăr de prizonieri; după venirea scribului care îl identifică după număr, în şirul celor o sută de biografii, personajul primeşte viaţă, o istorie a sa, participînd, astfel, la (re)constituirea marii istorii. Aventura protagoniştilor din Secretul Florenţa, ca şi din celelalte romane ale ciclului epic e căutarea (la quête a trubadurului Jacques); Bizantinul îşi caută tatăl, Cornelius, soţia hărăzită, Exorcistul, adevărul ascuns în oameni, Omul din fereastră, lumea dorită şi nu cea văzută, Nătăfleţul cercetează trupurile celor de dinainte pentru că are puterea de a reveni acolo; toate personajele din Secretul Florenţa, ca şi Etiopianul, Philopater, Persanul, Nihilistul, Philantropul, Leukos, Astronomul sau Fugarul din alte cărţi, coboară tot mai adînc spre străbunii lor, reîntîlnind în acest fel istoria şi recîştigînd timpul pierdut. Nu altceva face scribul, coborînd pînă la cucerirea Babylonului de către Cyrus, urcînd, apoi, pînă în 1504, la Al Şaptezeci şi nouălea şi, mai departe, spre zilele noastre, cu încă douăzeci şi unu de personaje, pînă la Cei O Sută: „Încetul cu încetul”, saga Celor O Sută a intrat în sîngele scribului, substituindu-i propria biografie (...) Viaţa unui om se compune din biografia sa birocratică, acel curriculum vitae pe care-l completăm în demersurile noastre oficiale, şi dintr-o biografie afectivă, la fel de adevărată, chiar dacă invizibilă în fila de dosar (...) Scribul tocmai de această biografie afectivă este interesat, în măsura în care o mai poate reconstitui cît de cît plauzibil”. Personajul-pivot, cel care rostogoleşte bulgărele de aur al naraţiunii, are o poveste la fel de pasionantă ca a oricărui personaj pe care îl „vizitează” în istorie şi o biografie afectivă care se topeşte în cărţile ciclului romanesc, dar şi în bibliografia generală; aflăm astfel că anexa Martirul de la povestea Cavalerului Marchiz Umberto, al Şaptezeci şi şaptelea (1438 – 1478) «a apărut pentru prima oară în revista România literară (sub titlul „Jurnal apocrif”), la 20 noiembrie 1980 şi, sub numele „Martirul”, în volumul Castelul albastru, tipărit la Editura Dacia din Cluj, în anul 1986».
Naratorul din Secretul Florenţa e scribul, dar nu copistul faraonilor egipteni, ci cărturarul vechilor evrei, cel care tălmăcea poporului legile şi, implicit, istoria; sînt cărţi care se scriu şi scriitori care sînt scrişi; acesta e scribul din Cei O Sută, tălmăcind minunatele fapte ale Bizantinului, Exorcistului, Omului din fereastră, Înţeleptului, Nătăfleţului, Cavalerului Marchiz Umberto, Recuperatorului, ale lui Quasimodo-Erostrat, care ne sparie gîndul, dar ne şi aduc în suflet mierea trecutului. Cei O Sută e, de pe acum, o mare izbîndă a prozei noastre contemporane.