Cum apăreau sărbă- torile în presa de acum un secol sau din cea de acum câteva decenii? Pentru anii din jurul lui 1900, reperele se găsesc în Caragiale (sub semnul Cronicii de Crăciun) şi pot fi uşor verificate în ziarele şi revistele epocii.
Pentru perioada de început a instaurării comunismului, o sursă semnificativă (prin ceea ce va ajunge să reprezinte în timp) e ziarul Scânteia. Anii 1944-1947 ai acestui „organ al Comitetului Central al P.C.R.” sunt deja la dispoziţia oricărui cititor, prin Biblioteca Digitală DacoRomanica (pe care am pomenit-o în repetate rânduri în această rubrică, pentru cantitatea excepţională de informaţie pe care o furnizează şi o îmbogăţeşte zilnic).
Cititorul care a trăit anii de stabilizare şi de decădere ai regimului totalitar, deceniile ‘60-’80, are de ce fi surprins la frunzărirea (electronică) a paginilor de ziar din anii ‘40: structura paginii, fotografiile şi în bună parte titlurile au rămas aproape la fel, timp de mai bine de patru decenii. Regimul părea de la început condiţionat de nevoia de stabilitate şi de dificultatea de a ieşi din tiparele deja trasate. În 1944, tematica şi atmosfera au un caracter atipic, pentru că era, încă, vreme de război şi de polemici cu „bestia fascistă”. Era, de altfel, un an încă incert, în care lumea interbelică continua să-şi păstreze obiceiurile şi sărbătorile şi putea încă spera că le va păstra mai departe. Dacă ne raportăm la celelalte ziare ale epocii, este evident că tematica de Crăciun e firavă în Scânteia; apare mai ales în legătură cu armata, de pildă în Epistola lui Moş Crăciun, versificaţie a unui plutonier din divizia „Tudor Vladimirescu”: „Tu nu eşti capitalist/ Cum te-nchipuiau boierii, Arătândute- n vitrine / Îmbrăcat în blănuri scumpe” (Scânteia, 25 decembrie 1944, p. 7). E relatată, apoi, Serbarea pomului de Crăciun la regimentul de Gardă călare, unde „soseşte Moş Crăciun, însoţit de o escortă de cai bătrâni, anunţat prin sunet de tobe şi focuri de luptă” (ibidem). Discursul are deja clişeele care se vor păstra timp de decenii, scuzând şi minimalizând sărbătorile creştine prin acceptarea lor ca tradiţii şi încercând să diminueze orice spontaneitate: aflăm că „tradiţionala serbare a Pomului de Crăciun” se desfăşoară „într-un cadru sobru şi strict ostăşesc” (ibidem). Peste câteva zile (în Scânteia, 30 decembrie 1944) este raportată Serbarea pomului de Crăciun în întreprinderi, nouă ocazie de a lansa sau a relua clişee rezistente în timp: se vorbeşte de „un frumos program artistic”, de „atmosfera de înfrăţire”, dar mai ales se precizează că „Anul acesta, datorită Glorioasei Armate Roşii, poporul român sărbătoreşte Crăciunul în libertate (p. 3). Sărbătorile încep să devină serbări, care exersează ceea ce vor fi ritualurile monotone ale regimului, după deplina sa instalare: ocazii echivalente pentru repetarea aceloraşi lozinci; la o serbare de Crăciun în întreprindere, aflăm deja că „a luat cuvântul d. G.A., cerând mărirea producţiei”.
Peste un an, tonul ziarului e mult mai euforic: în numărul din 29 decembrie 1945 se vorbeşte de Un Crăciun ca niciodată, ironizându- se nostalgiile burgheze după cozonac, porcul de Crăciun, mandarine, curmale, banane (p. 1). Un contrapunct dramatic e realizat prin relatarea sumbră despre „Un Crăciun la Paris” (cu „copii îngânduraţi, cu visurile neîmplinite”, p. 1). În 30 decembrie 1945 se evocă (În pragul unui an nou) „anul epocalei victorii” şi lupta dintre „tabăra reacţiunii” şi „lagărul democratic”. Bilanţul e favorabil: „sub aceste auspicii fericite intrăm în anul 1946” (p. 1). În 31 decembrie, ziarul are chiar un „Număr special de Anul Nou”, cu titlul Scânteia în litere roşii, cu pagină de urări versificate, pagină de umor şi pagină de relatări politice („Un an de înfăptuiri ale Apărării Patriotice”, p. 7). În pagina Literatură – Artă – Cultură (p. 2), e deja prezent (fără a fi numit ca atare) „folclorul nou”: cu brazda unui Pluguşor („Trage- o cu folos şi spor / Să scoţi grâu pentru popor”) şi urări exuberante „în zgomot de tractoare / în vuet de motoare” (ibidem).
