Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando,
Editura Unirea,
Alba Iulia, 2012, 314 pag

Cornel Nistea a debutat cu o povestire în Vatra, 1979, iar editorial cu Focuri în septembrie, în 1984. Deşi Valeriu Cristea, de pildă, are cuvinte încurajatoare despre culegerea de schiţe şi nuvele cu pricina (dincolo de contaminări diverse, identifică semne de originalitate în „unele tipuri de personaje, anumite atitudini, teme şi obsesii, o anumită atmosferă, o sursă de umor”), „chirurgia” pe care o aplică cenzura acestui volum are un efect până-ntr-atât de inhibant că prozatorul va îndrăzni să apară cu o nouă carte abia în 2000 – vezi romanul epistolar Inocenţa şarpelui. Cornel Moraru va diseca atent, la reeditarea lor integrală (Papagalii mei adoraţi, 2004), prozele interzise, întrezărind semnele unei vocaţii a tragicului, punctul lor de fugă fiind moartea, sinuciderea, lumea în cădere, agonia. Oprite de la rostirea publică, ele se vor transforma într-o povară sufocantă. Cariera lui Cornel Nistea stă toată sub semnul rupturii, aceasta fiind metafora obsesivă care informează, într-un fel sau altul, tot scrisul său suspendat între un înainte şi un după. Tudorel Urian vorbeşte chiar despre un laitmotiv al şocului, al bruscării unei conştiinţe.
Noul roman, Întâlnirile mele cu Orlando, poate fi citit şi ca eliberare masivă, nu definitivă, de obsesii. Nu altfel se poate explica accentul pe sentimental (eroul tânjeşte sub teii înfloriţi, cum altminteri?, la o femeie frumoasă şi pură) şi exilarea politicului într-o marginalitate aproape derizorie, deşi imixtiunea sistemului în destinele personajelor e în continuare agresivă şi umilitoare. Ca şi alte dăţi, Cornel Nistea delegă un narator la persoana întâi (martor pedant, moralist când acid – toate femeile pictorului sunt dame schimbate după umori ori pipiţe –, când vast-înţelegător, cu o privire mucalită asupra mişcărilor de pe tabla de şah, viciile fiind atunci „formă mascată a virtuţilor”, sau chiar participant activ, dar mereu poticnit, la derularea epică) să traverseze secvenţele premergătoare crizei, criza însăşi şi, uneori, efectele sale, maniera fiind a unei confesiuni tatonante, reflexive, oscilând între locuri comune şi stereotipii, pe de-o parte, cu băltiri abulice şi abandonuri, şi, pe de altă parte, concomitent şi nu de puţine ori contradictoriu, încercări ritmate de a descoperi o nuanţă personală, un rost personalizat, un desen salvator în încurcatele iţe ale social-politicului.
Personajul narator, scriitor semiratat, supărat pe critica literară „prea leneşă” pentru a-i citi cărţile, şi psiholog (vizitat de gândul sinuciderii, proiectează asupra celorlalţi eşecurile, dramele, mizeria existenţială, dar şi laşitatea, aceasta descrisă ca trăsătură etnică definitorie), cu ambele valenţe temporar dezafectate, îşi concentrează halucinat atenţia asupra prieteniei cu pictorul Orlando, interesul său frisonant pentru cuceririle amoroase ale acestuia, punând în umbră admiraţia pentru pictura sa. O gelozie complicată şi imprevizibilă îi coordonează toate gesturile şi tot ea e şi ingredientul prin care degustă propria relaţie amoroasă cu Anamaria. Horaţiu este un moralist de vacanţă, lăsat în voia impulsurilor de moment şi opunându-se vag intervenţiilor din afară. Se angajează la un Institut de cercetare mânat din urmă de Anamaria, tot prin ea ajunge să obţină o bursă de studii la Praga. Romanul abandonat în semiproiect nu-l scoate, deocamdată, din languroasa apatie străfulgerată de mici crize mizantrope. La Praga, povestea se va învârti în jurul unei noi iubiri, tot dominatoare, Katerina hotărând singură evoluţia cuplului şi aruncând în eclipsă cele două coordonate ale existenţei de până atunci a personajului: Orlando şi Anamaria. O oarecare ruptură se petrece când intervenţia Ambasadei Române stârneşte revolta aţipită a celui cândva socotit un primejdios opozant al regimului (i se citiseră fragmente de proză la „Europa Liberă”). Toate detaliile legate de comunismul românesc, de securitate, de spitalele psihiatrice, de exil, de tensiuni între state şi ideologii sunt rezolvate în scurte fişe rezumative, pe un ton oarecum distant, alb. Prozatorul nu le mai acordă prim-planul acum când ar putea s-o facă. Personajul său scrie febril la cartea abandonată, încearcă reconcilieri afective, descoperă în altă parte accentele unei existenţe limitate destinal. Cel de altădată poate fi portretizat la rece: „|sta e omul, mi-am zis, în el e bine şi rău constituite într-o rivalitate permanentă. Şi-am început să fiu trist, mai trist ca niciodată, pentru că în mine răul o lua mai mereu înaintea binelui, că el, binele, se lăsa atât de uşor copleşit de rău, şi nu mă puteam gândi încă la o cale de-a promova şi întări binele, aceasta, în primul rând, în relaţiile cu cei pe care eram gelos pentru succesele lor. Da, pentru că dacă îţi lipseşte ceva, un ceva cât de neînsemnat, fie şi o vorbă bună şi nu o recunoaştere a valorii creaţiei tale şi a generozităţii pe care ţi-ai risipit-o în lume, deodată ţi se pare că eşti un proscris, care se hrăneşte doar cu eşecuri, pe care le doreşti, cu câtă satisfacţie!” Echilibrul eroului rămâne, totuşi, precar, balastul şi povara trecutului nu se lasă uşor abandonate, resemnarea se infiltrează sub aparenta seninătate a reîntâlnirilor cu Orlando. Chiar şi adagiul din final despre iubire ca „singura aducătoare de fericire pură” sună ironic, chiar parodic.