Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Schiţe la fel de Daniel Cristea-Enache

Petre Barbu, Căţărarea în cer, schiţe, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2017, 208 pag.

Scrise între martie 2012 şi octombrie 2016, textele din Căţărarea în cer au fost încadrate ca schiţe de chiar autorul lor, Petre Barbu; pe majoritatea le-am citit în coloanele ziarului „Adevărul”, unde scriitorul se dovedea mai degrabă un publicist decît un jurnalist, preocupat de probleme personale, nu generale.

Reunite în volum, schiţele îşi arată încă o dată unitatea de perspectivă şi organicitatea obsesională, apropiindu- se de cărţile anterioare ale prozatorului, iar nu de o tablă de materii, diferită, a actualităţii sociale. Petre Barbu nu observă realitatea imediată pentru a o defalca în tipologii, a surprinde „momente” şi a le face acestora (personaje plus situaţii) „schiţele”. Nu e, propriu-zis, un prozator realist şi obiectiv, curios de spectacolul uman şi detaşat, ca observator, de acesta. Formula schiţelor sale implică o anumită redundanţă tematică şi o „fixaţie” problematică.

Oriunde am deschide volumul de faţă, schiţa respectivă este despre aceleaşi lucruri, văzute şi revăzute la fel, actualizate de un personaj care iese din pagini pentru a se suprapune aproape perfect cu scriitorul. Prozele acestea sînt la persoana I, la propriu şi la figurat. Între autor şi personaj nu mai există distanţă, iar vocile nu li se mai disting una de alta.

În Tunsoarea pierdută, cele două instanţe prozastice, ba chiar trei, dacă punem la socoteală şi naratorul, au o aceeaşi spaimă de trecerea timpului. La 35 de ani de la terminarea liceului, „eroul”, după ce a confirmat organizatorilor întîlnirii festive că va lua parte la ea, e tot mai panicat de ceea ce va regăsi acolo. Temerea cea mare este însă alta. După treizeci şi cinci de ani de la pragul adolescenţei „turbate”, reîntîlnirea cu dragostea din liceu va fi tristă.

„Eroul” este un plîngăcios, un depresiv care-şi plînge singur de milă şi, fireşte, un scriitor care nu prea-şi vinde cărţile. Ca toţi scriitorii care se respectă, e şi un neînţeles. E traumatizat de episoadele tragice din viaţa lui, de felul în care cancerul i-a doborît oamenii dragi; dar, nu mai puţin, şi de perspectiva tot mai mult îngustată a propriului viitor. Petre Barbu exploatează bine suprapunerea autor/ personaj. Primul scrie o dramă în curs de desfăşurare cu viaţa celui de-al doilea, iar schiţele devin amare prin pierderea posibilităţilor de „redresare” ficţională.

În Căţărarea în cer nu există nici moşteniri neaşteptate, nici sponsori trimişi de Dumnezeu, nici răsuciri neaşteptate de situaţii. Situaţia este traversată şi problematizată deodată, într-un cerc vicios, fără exit.

Dacă observaţia făcută realităţii înconjurătoare este destul de săracă şi schematică (interesul prozatorului fiind fixat în altă parte), revizitarea trecutului şi „paralelismele” genera- ţioniste dau cele mai convingătoare pagini ale cărţii. Petre, Petrică, Pierre sau Pepi, cum e numit de familie ori de cunoscuţi protagonistul, este văzut la diferite vîrste (copil în anii ‘70, TRist la Marină, student la Galaţi, apoi inginer ratat, în fine, scriitor cu dorinţă de afirmare după Revoluţie) şi raportat, din interiorul unei experienţe de viaţă, la personaje care-şi au experienţele lor. Paralelele sînt mai mereu dureroase. Pe „erou” cunoaşterea îl încarcă şi-l împovărează. Momentele mai fericite din urmă sînt comparate cu deziluziile şi amărăciunile de după; trecutul trăit şi prezentul care-l reproiectează continuu dau împreună o tensiune greu suportabilă. Pierre e „rupt în două”, mai întîi fiindcă s-a împărţit între problemele de familie şi scrisul lui, iar apoi în sensul că trecutul şi prezentul nu formează o suită armonioasă. Nevrotic şi depresiv, protagonistul neliniştit al lui Petre Barbu este unul care se ţine minte.

Mult mai puţin realizate sînt celelalte personaje din carte, începînd cu tatăl care promitea să fie unul şi sfîrşind cu soţia pe care observaţia prozastică, practic, nu se fixează. Iată un neajuns al colaborării publicistice. În spaţiul fix al unui articol de ziar, portretistica şi analiza psihologică au fost sacrificate. Petre Barbu obţine organicitatea la nivelul ansamblului epic, însă nici una dintre schiţele sale, luată în sine, nu poate constitui un tablou. Partea este săracă fără întreg, iar schiţa, atît de aderentă la o logică a cărţii, nu are autonomie artistică.

După repetate descinderi, în ultimii ani, într-o biografie nu foarte diferită de a multora, Petre Barbu şi-a epuizat, scriitoriceşte, materia narativă. Cartea de faţă se „ţine” mai cu seamă prin precedenţele ei. E timpul ca prozatorul să scrie altfel şi despre altceva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara