Adeseori, prezentând „de la catedră” biografii de scriitori clasici, mă întreb în ce măsură avem dreptul/dreptate să le transformăm operele în „material didactic:” tocmai scrierile acelor autori care au ieşit din rând, care – prin destinul lor – nu numai că au confirmat valoarea studiului instituţionalizat, ci chiar în acelaşi timp au şi pus sub semnul întrebării orice sistem de învăţământ, mai mult sau mai puţin convenţional.

Anii de ucenicie ai marilor scriitori americani, ca: Edgar Allan Poe, Washington Irving, James Fenimore Cooper, Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, Walt Whitman, Emily Dickinson, Nathaniel Hawthorne, Herman Melville – nu seamănă nicidecum cu aceia ai colegilor lor contemporani, premianţi şi colecţionari de diplome; tot aşa cum nu seamănă nici cu anii de formare intelectuală ai elevilor şi ai studenţilor de astăzi, care, alegându-şi cariera de scriitor, urmăresc un ţel precis, realizabil prin parcurgerea conştiincioasă a unor trepte, confirmată apoi de documente şi certificate academice.

Ironic este mai ales acest aspect: materie de studiu ne sunt astăzi tocmai operele acelora care au privit învăţătura ca pe ceva profund personal, nicidecum ca pe vreo îndatorire socială. Felul lor de a învăţa ţinea de o curiozitate autentică şi plină de pasiune: a şti înseamnă mai întâi de toate a risca. Cercetând/citind, descoperim o licărire de adevăr, cel mai adesea surprinzătoare: lumea începe de la capăt, iar şi iar, în mintea oricărui copil cu imaginaţie vie. Iar începutul e greu şi nicidecum o sărbătoare.

Pe Edgar Allan Poe, de exemplu, primii săi cinci ani de studiu l-au găsit în străinătate, la o şcoală din Anglia, de pe când era băiatul înfiat neoficial al familiei Allan. Aceşti ani ai abc-ului au avut o influenţă hotărâtoare asupra întregii sale creaţii. Covârşitoare este însăşi înrâurirea idiomului britanic asupra stilului inconfundabilului/parodiabilului Poe. Mai mult, un întreg diegesis porneşte de la această experienţă de viaţă preadolescentină a scriitorului, căci atmosfera nuvelelor şi a poemelor sale este – dacă nu evident britanică – tot ce poate fi mai outlandish pentru un decor american, fie şi fictiv. Ca să se poată prăbuşi cum se cuvine, Casa Usher îşi pretinde rangul nobiliar al Vechii Lumi, de dincolo de Atlantic; decadenţa trebuie să poarte patina aristocratică a unui neam damnat să se stingă prin păcatul iubirii interzise dintre Lady Madeline şi Sir Roderick. Apoi, William Wilson, acel Doppelgänger clasic american – ce-l precede pe Dorian Gray al lui Oscar Wilde, trecând şi prin filtrul lui Dr. Jekyll alias Mr. Hyde, din nuvela lui Robert Louis Stevenson – prins în iureşul demonic al depravării sale, cutreieră Europa întreagă, pornind chiar din clasa în care Poe fusese elev, până să se lase sfâşiat de stafia sinelui propriu.

Ca student al Universităţii Virginia, însă, Poe nu se mai distinge decât prin scandalul datoriilor ameţitoare, adunate la masa jocului de noroc şi a euforiei etilice – ca şi cum William Wilson l-ar fi bântuit pe însuşi creatorul său. Ruptura furtunoasă dintre tânărul Poe şi tatăl său adoptiv, poate chiar refuzul lui Allan de a-i oficializa înfierea, reprezintă consecinţa acestui eşec de (re)adaptare al studentului romantic.

Înaintea lui Poe, însă, nuvela fantastică americană se şi lansase ca o punte între tradiţionala ficţiune gotică europeană şi povestirea specifică Lumii Noi, întotdeauna lăsând loc printre rânduri, satirei şi parodiei. Puţini sunt însă cei care se mai gândesc în zilele noastre, că Washington Irving – autorul „Legendei lui Rip Van Winkle” şi al incredibilei istorii a lui Ichabod Crane şi a Călăreţului fără Cap, de la Sleepy Hollow, azi mai populare ca oricând, în lumea largă, datorită artei (americane a) filmului – a studiat dreptul în tinereţe. Soarta lui s-a împlinit cu totul altfel, şi chiar mai bine pentru noi toţi, anonimii adunaţi în jurul cărţilor sale de ficţiune, ca elevii în vacanţă, iarna, la gura sobei.

Tot dreptul ar fi trebuit să devină şi temelia profesională a lui James Fenimore Cooper. Dar studentul rebel a fost exmatriculat de la Universitatea Yale, pentru comportament reprobabil, spre dezamăgirea tatălui său, aprigul judecător Cooper. Astfel, ca pedeapsă, tânărul a ajuns, preţ de câţiva ani buni, ucenic marinar pe ocean. Apoi, după moartea părintelui său, James Fenimore s-a căsătorit cu o tânără doamnă, cu care a pus un rămăşag tare ciudat: i s-a lăudat soţiei că (i-)ar putea scrie cărţi cel puţin la fel de amuzante ca acelea ale autorilor britanici pe atunci la modă: Jane Austin şi mai ales Sir Walter Scott – tocmai el, care nu scria prea bucuros, nici măcar scrisori de politeţe.

Aşa a apărut ciclul povestirilor lui Leatherstocking alias Natty Bumppo, alias Hawkeye. Aşa s-a născut Ultimul mohican – romanţul prieteniei fără moarte dintre Natty Bumppo şi Chingachgook, căpetenia mohicanilor, tatăl îndurerat al lui Uncas. Fără cele cinci cărţi din ciclul lui Leatherstocking, probabil că nu ar fi ieşit la lumină nici istoria celui ce Dansează cu Lupii, la sfârşit de secol 20. Celebrul film al lui Kevin Costner porneşte de la cartea lui Michael Blake, un autor american contemporan, decedat recent. Iar Locotenentul John J. Dunbar, solitarul anti-erou, cercetător („din curiozitate”) al Frontierei („până mai e acolo”), este un fost erou yankeu al Războiului Civil, un sinucigaş ratat al fiorosului conflict fratricid american. Dar tâlcul acestei povestiri, retălmăcite pe ecranul zgrunţuros al fostului nostru veac, rămâne acelaşi ca în cărţile cu Hawkeye: misterul unei prietenii imposibile, dintre două rase care, conform tuturor teoriilor pesimiste, ar trebui să se deteste reciproc. (Sau mai degrabă ar trebui ca noi, acum, să fim recunoscători neiertătorilor profesori de la Yale, care l-au dat afară pe James Fenimore Cooper. Evident, nu era făcut pentru drept.)

*

Ca student al Universităţii Harvard, Ralph Waldo Emerson nu s-a remarcat nici printre colegi, nici în faţa profesorilor. Acceptând să urmeze cariera clericală – mai degrabă de dragul mamei sale văduve şi ca să nu întrerupă tradiţia preoţească a familiei – Emerson are apoi revelaţia profesiunii laice căreia îi fusese menit şi căreia avea să i se dedice cu trup şi suflet: scrisul.

Emerson avea să-şi conceapă binecunoscutul eseu „Încrederea în sine” („Self-Reliance”) după un dublu şoc moral: religios şi amoros. Cum adorata soţie îi murise de tuberculoză pulmonară, boala „romantică” a secolului lor, tânărul slujitor al bisericii îi vizita mormântul zi de zi. Odată zăbovi după apus. Cuprins de dor, deschise sicriul. În dimineaţa următoare, din amvon, declară că sfânta împărtăşanie „nu era decât o metaforă” – de vreme ce nici măcar cineva ca iubita lui consoartă nu fusese cruţată de ravagiile descompunerii fireşti. Apoi îşi dădu demisia şi porni spre Vechiul Continent. În Anglia se împrieteni cu Thomas Carlyle, care cunoştea limba germană – şi astfel îl putea citi pe Immanuel Kant în original. Din traducerea lui Carlyle, plus propria (ne)înţelegere creatoare a sistemului filosofic kantian, Emerson a venit cu viziunea transcendentală americană, sursa inspiraţiei poetice a urmaşilor săi într-ale metaforei, cum au fost apoi: Walt Whitman, Emily Dickinson, Wallace Stevens, Robert Frost.

Însă cel mai apropiat discipol al lui Emerson rămâne Henry David Thoreau. Absolvent al Universităţii Harvard şi fiu al unui intelectual scăpătat, Thoreau i-a fost recunoscător lui Emerson, adevăratul său mentor, atât cât a durat scurta lui existenţă. I-a fost fatal tocmai experimentul său cel mai temerar, în urma căruia a apărut volumul de eseuri Walden, sau Viaţa în codru (Walden, or Life in the Woods). Cu sănătatea şubrezită în urma celor doi ani şi două luni, cât a locuit într-o colibă pe malul eleşteului Walden, de pe proprietatea amicului şi mentorului său, Emerson, Thoreau s-a stins la numai patruzeci şi cinci de ani, răpus de aceeaşi maladie a veacului 19, tuberculoza pulmonară. De învăţat, a învăţat cu nesaţ, acolo, în sânul naturii, secretul unei vieţi fără pretenţii inutile.

Atât Ralph Waldo Emerson şi Henry David Thoreau, cât şi Nathaniel Hawthorne şi Herman Melville ilustrează chiar acest principiu al relaţiei dintre maestru şi discipol, dintr-o (clasică) prietenie literară. Acest tip de relaţie pedagogică în cel mai înalt grad reprezintă esenţa viziunii lui F. O. Matthiessen, redutabilul critic şi istoric literar american din prima jumătate a secolului 20, care se referea la toţi aceşti scriitori primordiali pentru literatura americană, printro expresie azi consacrată: Renaşterea americană (The American Renaissance).

Absolvent al Universităţii Yale, iar apoi profesor la Universitatea Harvard, întemeietor al studiilor culturale americane ca disciplină universitară contemporană, F. O. Matthiessen şi-a cucerit un loc sigur în memoria tuturor celor care vor mai studia vreodată literatura americană clasică, prin viziunea sa – adesea controversată, ca fiind (prea) elitistă, dar (oricum) imposibil de ignorat – asupra celor cinci scriitori americani, care alcătuiesc generaţia de aur a veacului romantic: Emerson, Thoreau, Hawthorne, Melville, Whitman. Matthiessen are argumentele sale, de o seducătoare armonie: capodoperele tuturor acestor autori au văzut lumina tiparului în jurul anului 1850. Energia lor creatoare fără precedent este ceea ce justifică denumirea întregii generaţii, percepute ca „Renaşterea americană;” dar mai ales, faptul că membrii acestei excepţionale generaţii s-au format în spiritul relaţiei dintre maestru şi discipol.

Deşi istoria literară este plină de exemple ale fragilităţii prieteniei literare, în care cel mai experimentat joacă rolul profesorului, iar cel aflat la începutul carierei joacă rolul discipolului, care inevitabil îşi va depăşi (apoi trăda, apoi părăsi) maestrul – Renaşterea americană ar părea să constituie o excepţie fericită. Cine ştie, poate că distanţa dintre profesionişti – mai mare în veacul romantic, asemenea tuturor distanţelor din acele vremuri – le-a fost cumva benefică.

Ca absolvent al Colegiului Bowdoin, Hawthorne nu a strălucit. În schimb, colegii de studiu din prima lui tinereţe i-au fost alături pe mai departe, de-a lungul carierei, chiar de la lansarea primelor sale volume: Horatio Bridge l-a sprijinit financiar, în secret, la publicarea volumului de nuvele Povestiri repovestite (Twice Told Tales). Henry Wadsworth Longfellow i-a scris o recenzie generoasă, publicată în North American Review. Cel mai mult l-a ajutat pe Hawthorne vechea prietenie cu Franklin Pierce, care avea să ajungă preşedinte al Statelor Unite ale Americii. În semn de recunoştinţă pentru biografia scrisă de Hawthorne pentru reuşita campaniei lui electorale, Pierce l-a răsplătit pe fostul său coleg de şcoală cu postul de consul la Liverpool, pe durata mandatului său prezidenţial. De aici, Hawthorne a ajuns în Italia, unde şederea de doi ani i-a fost încununată de desăvârşirea ultimului său roman, Faunul de marmură (The Marble Faun, 1860).

*

Interpretate de unii exegeţi ai veacului nostru 20 ca nişte hieroglife ale aceluiaşi mesaj criptic, romanele alegorice Litera stacojie (The Scarlet Letter, 1850) de Nathaniel Hawthorne şi Moby Dick (1851) de Herman Melville comunică prin extraordinara lor calitate poetică şi prin îndrăzneala simbolurilor. Pe pieptul lui Hester Prynne, litera A capătă un cu totul alt înţeles decât stigmatul iniţial al dezonoarei, ce ar fi trebuit să fie semnul A de la „adulteră”. Prin forţa ei morală autentică, Hester îi va face pe toţi puritanii din comunitatea târguşorului Boston, din miezul baroc al veacului 17, să o recitească, prin litera A stacojie, ca pe „admirabila”, „angelica”, „artista”, poate chiar „America”. Ca romanţul american exemplar, Litera stacojie rămâne cartea inepuizabilă, despre forţa spirituală a scrisului şi cititului – ca deprinderi elementare, pentru care copiii merg la şcoală.

Moby Dick – pe de altă parte – oferă cititorului mult mai mult decât suspansul unui şir de aventuri pe mare. Însuşi largul mării, acel „landlessness”de netradus – citit ca „necuprins al apelor,” departe de pământ, atât pe orizontală, cât şi pe verticală – prin glasul enigmaticului (şi eruditului autodidact) narator Ishmael, devine un simbol al sufletului uman insondabil.

Ishmael chiar spune undeva în carte: „vasele de pescuit balene mi-au ţinut loc de Harvard şi Yale” („whalers were my Harvards and Yales”). Această remarcă amară porneşte din străfundul unei dezamăgiri a scriitorului însuşi, care se afirmase ca unul dintre cei mai străluciţi elevi, atât cât a putut merge la şcoală – căci falimentul afacerii tatălui, apoi chiar moartea acestuia, au dus la întreruperea studiilor fiului său.

Dacă ar fi să vedem în Ishmael o proiecţie autobiografică a prozatorului, trebuie să spunem că prin Moby Dick, o carte construită prin palimpsest şi intertextualitate, potrivită mai curând cu gustul pentru lectură al cititorilor sofisticaţi, din jumătatea postmodernă a veacului nostru 20, a însemnat un sacrificiu în cariera lui Melville. El s-ar fi putut mulţumi cu succesul garantat al unor cărţi de aventuri ca Typee sau Omoo, care veneau din experienţa reală de marinar pe vasele de vânătoare a balenelor, din tinereţea scriitorului. Succesul la public îi asigura şi stabilitatea financiară.

Chiar într-o scrisoare către Hawthorne, mentorul său, Melville mărturisea totuşi că producţia unor romane de senzaţie, inspirate din anii săi de navigator printre insule exotice, populate de canibali, nu-l mai putea satisface. Toate aceste frământări şi preţul moral plătit de marele scriitor unui public ingrat şi superficial se regăsesc azi, într-o splendidă carte a unuia dintre cei mai remarcabili autori, critici literari, gînditori americani contemporani: Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H. M. A Novel of Herman Melville, 2010) de Jay Parini.

Aşa cum ştim, cartea fără sfârşit a lui Melville îşi va găsi ecou/tribut în „Cartea de nisip” a lui Jorge Luis Borges, un regal pentru cititorii fără leac, cu promisiunea că vor afla în ea, mereu, câte o istorie nouă, unică, la câte o pagină la care volumul se va deschide o singură dată. Moby Dick – această carte misterioasă, despre orice altceva, mai degrabă, decât despre vânătoarea de balene, întocmai ca Pseudo-Kinegeticos, falsul tratat de vânătoare al cărturarului plin de har, care a fost Alexandru Odobescu – poartă drept blazon dedicaţia romanticului american pentru maestrul său, Nathaniel Hawthorne. Un fel de il miglior fabbro al unei Waste Land dinaintea facerii. Căci peste mai puţin de trei sferturi de veac, măştile protagoniştilor prieteniei literare aveau să se preschimbe în cele ale poeţilor T. S. Eliot şi Ezra Pound.

*

Urmaşul metaforic cel mai fidel şi în acelaşi timp, cel mai original, al geniului vizionar emersonian este Walt Whitman: adevăratul maestru al poeţilor de frunte ai modernismului american, în care adesea şi-a găsit discipoli, chiar împotriva voinţei lor. Aşa s-a întâmplat cu însuşi Ezra Pound, care înainte de deveni il miglior fabbro pentru un discipol de talia lui T. S. Eliot. Pound fusese el însuşi discipolul răzvrătit, care cu greu ia acceptat autoritatea bardului, abia după faimosul poem-pact. Din cele zece ediţii antume de Fire de iarbă, poemul-pilot „Cântec despre mine însumi” („Song of Myself”), cu cele cincizeci şi două de secţiuni (aproape) independente, va rămâne un testament metaforic al poetului autodidact care a fost Walt Whitman. Dacă învăţătura e o artă pe viaţă, la Whitman găsim o ars poetica a învăţăturii. Căci doar poeţii adevăraţi ne pot învăţa ceva de folos, la orice vârstă.

*

Cu Emily Dickinson părăsim sfera convenţională a Renaşterii americane, pentru că ea e mai presus de orice ranguri şi categorii. Despre anii ei de studiu sunt multe de spus, pentru că în familia avocatului Edward Dickinson din Amherst, Massachusetts, învăţătura era la mare preţ. La zece ani, Emily a intrat la Amherst Academy, împreună cu Lavinia, sora ei mai mică. Apoi, de la şaptesprezece la optsprezece ani, cea care avea să devină marea poetă a studiat la Seminarul pentru Fete de la Mount Holyoke.

Acestor ani ai tinereţii ei privilegiate, de elevă şi studentă emancipată, într-o lume şi în nişte vremuri neprielnice fetelor cu drag de învăţat, Miss Emily îi datorează o prietenie cu două tăişuri. Când spune că-şi „juca vorbuliţele ca pe pumnale” („She dealt her pretty words like Blades”), Emily Dickinson se referă la „Sweet Sue”, alias Susan Gilbert – prietena ei intimă din anii de colegiu, care se va mărita chiar cu avocatul Austin Dickinson, fratele mai mare al lui Emily şi al Laviniei, devenindu-le astfel cumnată.

Murind înainte de a împlini cincizeci şi şase de ani, necăsătorită, după o viaţă de pustnică în casa familiei părinteşti, Emily Dickinson lăsa în urma ei un tezaur de aproape o mie opt sute de poeme – din care doar opt fuseseră publicate în timpul vieţii ei. Pur şi simplu nu se potrivea cu nimic din tot ceea ce trecea drept poezie pe vremea ei. Tonul scepticjucă uş al poemelor ei concentrate, cel mai adesea fără punct, ca şi cum ar fi fost doar nişte schiţe metaforice, sau ca şi cum ar fi urmat să fie completate; cu majuscule ţâşnind din orice parte a versului – erau considerate bizarerii de domnişoară singuratică. Dincolo de toate aceste caracteristici vizibile cu ochiul liber, cel mai neliniştitor era mesajul ei liric, profund şi neaşteptat.

Poemele lui Emily Dickinson au stat înghesuite prin sertarele din odaia sa, neştiute decât de ea. Când Lavinia a intrat acolo, să deretice după moartă, le-a descoperit. Într-un suflet, cu braţele doldora de fascicolele cu versuri nemaivăzute, Vinnie cea inimoasă a dat fuga la Sweet Sue, cumnata şi (aparent) prietena intimă a poetei defuncte, mintea cea mai luminată din cercul strâmt al cunoştinţelor comune. Susan Gilbert a primit moştenirea metaforică fără preţ. Şi n-a mişcat un deget, timp de un an şi jumătate. Când şi-a dat seama, Vinnie a recuperat poemele şi le-a dus la Mabel Loomis Todd, redactor la revista literară locală şi amanta lui Austin – fratele lui Emily şi al lui Vinnie; şi soţul lui Susan.

Aşa a început publicarea poemelor lui Emily Dickinson – mai întâi, sârguincios „corectate” după moda cel puţin prozodică, a vremurilor. Abia în 1955, profesorul Thomas H. Johnson le-a recuperat într-un volum de opere complete. Apoi, în primul deceniu al veacului nostru 21, R. W. Franklin, un cărturar contemporan de la Universitatea Harvard, a refăcut ediţia de opere complete Emily Dickinson, adăugând poeme uitate şi astfel schimbând numerele atribuite iniţial acestora de către Thomas H. Johnson, în ordine cronologică şi în lipsa titlurilor convenţionale.

Putem spune, deci, că Emily Dickinson şi Herman Melville sunt contemporanii noştri. Au răbdat preţ de două războaie mondiale, dincoace de Atlantic, până să iasă la lumină. Iar noi am fost generaţii de cititori privilegiaţi, martori şi beneficiari direcţi ai acestor extraordinare (re)descoperiri.

De aceea, nu ştiu ce fel de profesor ar merita acum, cinstea de a „preda” această stranie „materie”. Nu ştiu ce fel de studenţi ar merita să se apropie de asemenea texte, pe care cicatricea operaţiei de resuscitare e încă proaspătă şi vie – ca noi înşine, pentru încă ceva timp. Din fericire, însă, nici măcar această îndoială nu ţine o veşnicie: a început şcoala.