Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Scenarii caleidoscopice de Marius Miheţ

Varujan Vosganian, Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri,
Editura Polirom, Iaşi, 2013, 440 pag.

Tot ce-a scris până acum Varujan Vosganian porneşte de la nostalgia lumii întregi. În poezie citim însemnele fabulosului mistic, diluat prin euri oglindite în trei chipuri: moartea, învierea şi lumina. Iar proza lui dezvoltă accentele identitare ale acestor rădăcini, prin ample joncţiuni magice, crescute din istoriile mici şi mari.
Laolaltă, poezia şi proza definesc ceea ce s-ar numi lumea întreagă. Nu doar atât, pentru că Varujan Vosganian se foloseşte de cuvânt ca un adevărat artificier. Vom asista, în exces sau cumpătat, la construcţii dintre cele mai sofisticate. Căci eroii lui, aproape fără excepţie, vorbesc sau devin nişte sofişti. Un salon de spital, cârciuma sau o banală groapă de gunoi însufleţesc protagoniştii cu atari dispoziţii. Fireşte că nu totdeauna banchetele, inaugurate de un autor cumva previzibil, dau soluţii ingenioase. Poezia cotidianului misticoid şi frânturile de retorică neconvenţională se revarsă, întotdeauna, într-un discurs îndrăgostit.
Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri este structurat în jurul nostalgiei încăpătoare de care aminteam, angajând, în toate cele şase povestiri, o ştiinţă a morţii. De data aceasta, Varujan Vosganian estompează frivolităţile istoriei, favorizând, în schimb, chipurile unei lumi anapoda.
Drama identităţilor mutilate din apocalipsele supraetajate ale Cărţii şoaptelor este înlocuită aici de tragicul revelat pe filieră magică. De la prima la ultima frază, Jocul celor o sută de frunze problematizează lumi ce se deschid brusc, pentru a se închide, incendiar, în interogaţii înalte. Textul e, de aceea, plin de aforisme despre moarte şi memorie, despre destin şi sensul vieţii.
Dar Varujan Vosganian nu pare a se teme de predictibilitatea unor dezbateri ce pot fi abandonate la un moment dat în zona riscantă a tezismului. El înaintează cu alura şi curiozitatea dilematicului. Invită cititorul să deosebească semne, infiltrează în scenarii caleidoscopice tainele şi poezia celor ce ştiu să privească. Să înţeleagă.
Toate povestirile au în comun un timp al actualităţii postcomuniste, îndeajuns de derutant pentru a nu dibui, prin puzderia de reziduuri etice, valorizări uitate. La Judecata de Apoi a statuilor e mai degrabă un text de deschidere, familiarizând cititorul cu soluţia realismului magic. O statuie dispare din curtea unui fort-muzeu, după ce paznicul Petrache ignoră semnele şi batjocoreşte iniţierile. Deasupra oraşului, în cetate, el e singurul care mai poate vedea răsăritul dintr-o lume „aplecată într-o rână”, prea strâmtă să încapă, în acelaşi timp, „omul viu şi statuia lui”. Cavalerul, geamănul din realitatea înfrăţită, face ca lumea lui Petrache să capete sens mistic, prin „orânduire şi aşteptare”. Mai complex, dar tot despre semnele reîntregirii lumii scindate în identităţi secate spiritual, vorbeşte şi Iacob, fiul lui Zevedei – o variaţiune pe tema luminii din întuneric. Cu această nuvelă, V. Vosganian construieşte polifonic, amestecând savant pasiunea pentru armoniile cosmice, în care se confruntă ordinea prestabilită cu urzeala interiorităţilor.
Mai multe fire narative soluţionează dizarmoniile unor protagonişti inundaţi de nelinişti. Cosmina, împreună cu chirurgul Pantelimon şi radiologul Efrem dezbat, dincolo de angajamentele profesionale, dileme existenţiale. Maieutica doctorului Pantelimon reclamă o relaţie – des utilizată de autor – dintre maestru şi ucenic. Un iniţiat, aşadar, el vindecă pe Ionuţ, sinucigaşul ce refuză lumina de dincoace, un fel de Frankenstein dotat cu o nouă conştiinţă, transgresivă. Într-un alt plan, bunicul Cosminei dictează unui ziarist, Filip, memoriile carcerale. Nu doar experimentul sinistru al reeducării răzbate de aici, cât felul în care individul înfruntă memoria tiranică, dirijată de voci interioare – demoni lăuntrici, diriguitori între viaţă şi moarte. Cosmina se îndrăgosteşte de un asemenea mesager, Iacob, fiul lui Zevedei, şi sfârşeşte, la fel ca ceilalţi, în urma luptei cu îngerul, în angoasa unei singurătăţi amplificate. Noile fericiri, însă, pot restabili sensul, chiar şi pentru îngerii căzuţi. Este şi cazul mântuirii lui Coltuc, din Când lumea era întreagă. Născut inform, orfanul trăieşte cu sora lui, Melania, sub teroarea concubinului ei, Golea. Cerşeşte ziua, iar noaptea visează la exilul din trup, mai ales prin lecturi. Otrăvit, el vede, în cele din urmă, lumea întreagă –„nestricată, netăiată, nedărâmată”.
Tensiunea dintre istoria ramificată în realităţi opuse se dezbate în Legătura de luştean. Rada îşi întâlneşte agresorul din timpul mineriadei şi încearcă să scape de traumă prin aşezarea adevărului pe făgaşul normalităţii. Însă Pavel Avădanei, minerul pocăit, arată adevărul mistificat prin faliile sociale, astfel că lumea inchizitoarei, acum, Rada, se reîntregeşte, însă numai psihologic. Problema adevărului este sondată şi în Dincolo de lumea de dincolo. La marginea patafizicului, ciocnirile şi suprapunerile mitico-magice dintre lumile gunoierilor – conduşi de Pârnaie, şi ale nelumeştilor – guvernaţi de centaurul Calu, definesc, în cele din urmă, adevărul despre groapa de gunoi a oraşului. Rămăşiţele sunt ceea ce se aruncă sau ceea ce rămâne? se întreabă ei nedumeriţi, după cum, în „groapa-mormânt” a oraşului, ei trăiesc sentimentul genezei amestecate cu apocalipsa. Varujan Vosganian realizează exemplar aici o comedie burlescă, în care atmosfera grotescă şi simbolismul teatral fac casă bună.
În fine, proza care dă şi titlul volumului, tot o nuvelă, e şi cea mai densă din volum. Scrisă, probabil, pe scheletul unui roman abandonat, Jocul celor o sută de frunze este o parabolă a chipului din moarte. Tili, Jenică şi Maca(irodus) sunt nevoiţi să renunţe la filosofie şi ajung, în comunism, ingineri. Revoluţia, noul mileniu sau comunismul înţeles prin moartea lui Luca – prietenul lor împuşcat odinioară în tentativa de a trece graniţa –, Istoria, aşadar, este suportată prin dezbateri filosofice, interminabile, de fapt, pentru că ei trăiesc total în interogaţii. Prizonieri ai cuvântului, nu şi ai istoriei, ei spun poveşti, astfel că lumea artificială, în care se deghizează ca botezători, vânzători de noroc sau colecţionari de înjurături, e una în care se vorbeşte în dodii. Însă, când moartea curtează, se înţelege că ea nu trebuie doar învinsă, cât convinsă. Şi cum lumea lor e şi un joc de frunze, pe care trebuie să calci pentru a o întregi, ei ignoră semnele istoriei trăite. Dosarul de Securitate al lui Luca devine istoria vieţilor scrisă de altcineva, de un scrib-sectorist, o umbră sau „un vis care ne visează”, spun ei. Diagnosticul celor trei Crai îl dă cârciumarul Coropciuc: „să treci, în acelaşi timp, hotarul dintre două secole, dintre două milenii şi dintre două moduri de a trăi nu e puţin lucru”. Se schimbă lumea şi „cel mai mare ucigaş e cuvântul. Omenirea e o uriaşă groapă comună”, conchide el apoteotic.
În ambiţia de a proclama întâietatea irealităţii, V. Vosganian riscă să devină, ici şi colo, uşor schematic, mai ales în privinţa melodramaticului. E limpede că eroii lui, dintr-un anumit punct de vedere, sunt, fără excepţie, nişte suciţi. Ca şi lumea lor. Dar nişte suciţi cu certe calităţi onirice. Or, pentru a susţine această disponibilitate, autorul e în situaţia de a ceda prea mult teren demonstrativului. De aceea, pe anumite nivele, povestirile suferă prin aglomerarea informaţiilor ce conduc la ideile de criză a spiritului şi, mai ales, a imaginaţiei captive. În schimb, lăudabil este în Jocul... felul în care se dezvoltă, întotdeauna cu minuţiozitate de ceasornicar, terorile magicului prelungit în psihologia terorii.
La urma urmelor, Varujan Vosganian e un moralist ce aşteaptă revoluţii pe măsură. Întreg volumul, poate tocmai de aceea, refuză orice fuziune cu adevărat vindecătoare. Iubirile fiind, fără excepţie, crude, iluzorii (suferinţa e obligatorie pentru aceste Persefone). La fel cum vocea naratorului autor e aceeaşi, în toate povestirile. Căci „Nicio poveste nu se spune până la capăt” şi „Când povesteşti, singura şansă e să înţelegi ceea ce nu poţi schimba”, sunau atenţionările bătrânului din Iacob.... Bulversate de frenezia irealităţilor, personajele lui Vosganian imaginează treptele lipsă din trecut, ce duc spre ieşiri cu adevărat esenţiale. Însă autorul înscenează, mereu egal, imploziile. Suprapune intrigi, anchetează istorii uitate. Profită de fragilităţile memoriei, pentru a da şansa eroilor să identifice carenţele vechi şi să accepte noua lume întregită. În fapt, peticită. Impresia e că citim parabole ascunse într-un policier mistic, unde, printre morţi simbolice şi iubiri violente, se cască alte suprarealităţi.
Aici, ca şi în Cartea şoaptelor, ideea liminară e că ne naştem bătrâni. Din multe puncte de vedere, Jocul... poate fi considerat o Carte a morţilor. Un manual al întâlnirilor cu moartea.
O carte frumoasă, de recitit, ce va avea, cu siguranţă, viaţă lungă şi în străinătate.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara