Pe lîngă ştirile de prima pagină, amplu comentate în mijloacele de transport în comun, la frizerie, la birou sau în parcuri, peisajul mediatic mai conţine şi mii de alte informaţii, de interior, ignorate, cel mai adesea, de publicul larg. Dacă o ştire de prima pagină poate capta interesul cititorilor/telespectatorilor/ascultătorilor vreme de cîteva zile, ştirilor din interior li se potriveşte cel mai bine statutul de efemeride, ele trecînd cel mai adesea neobservate, sau, în cazul în care au atras totuşi atenţia cuiva, fiind uitate în chiar ziua apariţiei lor. Cu toate acestea, în spatele acestor informaţii pe care obişnuim să le trecem la categoria faptului divers se pot ascunde revelaţii de mare profunzime, mici lecţii de înţelepciune sau concluzii de un umor (fie el şi involuntar) nebun.
Cele mai multe dintre excelentele comentarii din volumul lui Alexandru Călinescu, Adriana şi Europa (publicate iniţial în revista "Dilema") sînt inspirate de rubricile de fapt divers ale unor publicaţii (în special franceze). Nu toate, însă. Altele prezintă note de lectură (la rigoare şi acestea s-ar putea circumscrie aceleiaşi categorii, prezentarea de cărţi în marile cotidiane putîndu-se lesne încadra în zona de interes a faptului divers), întîmplări din viaţa cotidiană, reflecţii de tot felul (foarte multe legate de natura şi formele de manifestare a regimului comunist, dar şi de civilizaţia stadioanelor de fotbal sau de alte teme mai puţin grave). Majoritatea eseurilor din acest volum au menirea să zgîlţîie spiritul comun, să zdruncine ideile de-a gata care, din comoditate, sînt preluate, prea adesea pe nemestecate, chiar şi de către spiritele cultivate. Mereu lucid, eseistul problematizează în permanenţă, caută unghiuri noi de abordare a realităţii, trece prin scanner-ul proprie-i inteligenţe orice informaţie sau expresie lingvistică ale căror sensuri par a fi de multă vreme împămîntenite. Încîntător prin naturaleţea stilistică, deloc ostentativ în demonstraţii, posesor al unui umor difuz şi al unei ironii discrete, dar foarte eficiente, Alexandru Călinescu este unul dintre acei autori fascinanţi care nu îşi dezamăgesc niciodată cititorul. Indiferent de subiectul abordat, el este oricînd capabil să facă, în modul cel mai natural cu putinţă, o neaşteptată voltă logică în urma căreia nimic nu mai rămîne ca înainte, iar de gîndirea comună se poate alege praful.
Toată lumea cunoaşte semnificaţia dictonului clasic Verba volant, scripta manent (la Alexandru Călinescu, Scripta manent, verba volant). Potrivit unei explicaţii din Le Petit Larousse, reproduse chiar de autorul român, "acest proverb latin recomandă circumspecţia în împrejurările în care ar fi imprudent să laşi dovezi materiale ale unei opinii, ale unui fapt etc". Pe de altă parte, în timp, s-a generalizat utilizarea acestui dicton ca argument al superiorităţii scrisului (care rămîne, nu-i aşa?), asupra perisabilităţii inevitabile a ideilor transmise doar pe cale orală. Dar, observă cu justeţe eseistul în explozia mediatică specifică lumii contemporane, sensurile par să se fi inversat. Scrie Alexandru Călinescu un adevăr pe care ar trebui să îl ştie toţi şefii de campanii electorale de la noi şi de aiurea: "Ziarele au statutul unor Ťsuporturiť secundare, tirajele mici le-au transformat într-un fel de anexe ale audiovizualului. Verba volant: animatorii de talk-show-uri par să fi înţeles că vorbele au aripi, zboară, se insinuează pretutindeni, lasă urme, chiar dacă invizibile în memoria colectivă. (...) Efemerul e contracarat prin repetitivitate: la fiecare două-trei zile trebuie să împingi în prim-plan un nou Ťevenimentť care se leagă de celelalte, trecute şi viitoare, într-o serie a cărei coerenţă şi a cărei finalitate scapă omului obişnuit. Urechea şi ochiul îndură infinit mai multe decît hîrtia. Vorbe, vorbe: "il en restera toujours quelques choses..." (p. 19)
Într-un text plin de umor, de numai trei file, Alexandru Călinescu spune despre starea actuală a culturii, mai multe lucruri decît ar putea-o face zeci de pagini de analiză savantă. Pornind de la un fapt divers din presa cotidiană (clubul englez de fotbal Wimbledon a anunţat că în contractul jucătorilor săi există o clauză potrivit căreia, în cazul unei înfrîngeri cu mai mult de două goluri diferenţă, patru jucători, aleşi prin tragere la sorţi, vor fi obligaţi să asiste la un spectacol de operă), autorul glosează cu trist umor pe marginea virtuţilor profilactice pe care le-ar putea avea lectura în descurajarea activităţilor criminale: "Perspectiva că s-ar putea alege cu o condamnare la Dostoievski (Ťcinci ani de Fraţii Karamazovť) sau la Joyce (Ťzece ani de Uliseť) ar putea face din potenţialii infractori sau criminali nişte cetăţeni respectabili. Dar chiar şi o condamnare la trei pagini de Balzac riscă să fie astăzi o măsură disuasivă mai redutabilă decît o usturătoare amendă." (p. 52)
Un inedit răspuns la una dintre întrebările obsedante ale perioadei de tranziţie (dacă se poate pune semnul egalităţii între natura criminală a regimului nazist şi cea a regimului comunist) îl dă autorul pornind de la un alt fapt divers: apariţia, în staţiile metroului parizian a unor panouri publicitare de promovare a unei bănci pe care este înfăţişat Karl Marx trăgînd cu poftă dintr-un trabuc. O altă campanie realizată în 1997 pentru promovarea unei loterii îi avea ca protagonişti pe Marx, Stalin şi Mao. În schimb, timidele încercări de a folosi drept suport publicitar chipurile lui Hitler, Göring sau Goebbels au stîrnit un imens scandal. Concluzia este una singură: în vreme ce părinţii gulagului pot fi prezentaţi astăzi ca "simpatici", "pişicheri", "joviali", slujitorii nazismului trebuie denunţaţi cu neostoită vigilenţă drept criminali odioşi.
Mutatis mutandis aşa stau lucrurile şi cu "isteria anticomunistă" declanşată la Hollywood la începutul anilor '50 de senatorul McCarthy. Televiziunea franceză a prezentat în anul 2001 un reportaj foarte acid la adresa "vînătorii de vrăjitoare" din lumea cinematografiei, la începutul deceniului şase, în care, printre altele era reprodusă declaraţia soţiei uneia dintre victimele acelei campanii. Aceasta, indignată de modul în care au fost sancţionate ideile "progresiste" ale soţului ei a reflectat în faţa camerei de luat vederi: "mi-am dat seama atunci că Statele Unite sînt pe punctul de a deveni o ţară fascistă, pentru că primul lucru pe care îl face un regim fascist este să-i oblige pe oameni să-şi ţină gura". Dar, se întreabă Alexandru Călinescu şi noi pe urmele lui, oare cum ar interpreta respectiva doamnă felul în care erau puse în practică ideile " progresiste" ale soţului ei (reamintesc, ne aflăm la începutul anilor '50) în Uniunea Sovietică şi în ţările satelite ale acesteia, inclusiv România? Fireşte, închisorile şi metodele de reeducare ale comuniştilor, ajunse la apogeu în anii '50, nu intră în discuţie în emisiunile de morală a istoriei difuzate de posturile de televiziune din Franţa. Mai mult, unul dintre cei care a depus atunci mărturie în faţa comisiei, regizorul Elia Kazan (fost el însuşi, la un moment dat, membru a Partidului Comunist), a fost violent blamat (inclusiv în anul 1999, în momentul primirii Premiului Oscar pentru întreaga activitate) pentru depoziţia sa de insider. Rămîne însă întrebarea de bun simţ a unuia dintre apărătorii lui Elia Kazan, regizorul Arthur Schelesinger: "Cum ar fi fost primită depoziţia lui (...) dacă în faţa comisiei s-ar fi făcut procesul nu al comunismului, ci al nazismului sau al Ku-Klux-Klan-ului, iar regizorul ar fi avut o poziţie similară, aducînd o mărturie din interior?"
Pour la bonne bouche, pentru că tot se apropie alegerile generale, merită relatat un fapt divers cu iz electoral pe care Alexandru Călinescu l-a cules din Rusia. În alegerile pentru postul de guvernator al regiunii nord -est din Rusia din anul 2000, Vladimir Iakovlev a învins-o pe candidata susţinută de preşedintele Vladimir Putin, Valentina Matvienko. În anii care au urmat mass-media din Rusia s-au dezlănţuit împotriva guvernatorului ales. Iakovlev a fost acuzat de fapte dintre cele mai abominabile: deturnări de fonduri, abuzuri în funcţie, conflicte de interese. Scîrbit şi descurajat, acesta demisionează din funcţie şi primeşte, la schimb, un post periferic în executiv. Se organizează alegeri anticipate la care participă şi veşnica Valentina Matvienko, devenită între timp adjunctă a primului-ministru şi responsabila Kremlinului pentru regiunea de nord-est. Prin mijloace specifice (iminenţa unor procese, sugerarea unor şantaje), majoritatea candidaţilor potenţiali au fost determinaţi să se retragă din cursă. Pe toate afişele electorale Valentina Matvienko apărea în compania lui Vladimir Putin (preşedintele echidistant politic al tuturor ruşilor, nu-i aşa?), cu mesajul "împreună, putem face totul", iar pliantele acesteia anunţau că în cazul victoriei ei în alegeri fonduri substanţiale repartizate de Moscova vor contribui la dezvoltarea oraşului Sankt-Petersburg şi a întregii zone. Competiţia fiind complet disproporţionată, singura contracandidată a Kremlinului, Anna Markova, s-a prăbuşit în sondaje pînă la un catastrofal 7%. În faţa acestei situaţii cei din staff-ul ei electoral au apelat la o soluţie disperată: au adus un cal pe Nevski Prospekt şi, alături de el au pus o pancartă cu mesajul "Dacă Vladimir Putin v-ar cere să votaţi un cal, aţi fi de acord?". Lîngă pancartă erau două cutii cu bile de culori diferite pentru "Da" şi "Nu". Pentru a nu mai lungi vorba să spunem doar că scrutinul improvizat a fost cîştigat lejer de cal.
A bon entendeur, salut!
