Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Traducerilor:
Satyricon, varianta Pasolini de Geo Vasile


Chiar dacă ar fi fost autorul acestui singur roman publicat postum, Petrol (Ed. Pontica, traducere de Ştefania Mincu), Pasolini s-ar fi impus definitiv în istoria contemporană a naraţiunii, prin extraordinara sinteză a sugestiilor postmoderne de a reconcilia "fierbinţeala" şi "răceala" personajului într-o ambiguitate trăită în chip dramatic, deşi fără un conflict aparent. Dintr-o puzderie de reconstituiri şi dezmembrări, se întrupează enigmaticul, alegoricul Carlo, expresie a metabolismului de furnicar textual, dar şi a supremei eliberări de sine a autorului: "Să mor în creaţia mea; să mor aşa cum se moare de-adevăratelea, din facere; să mor, cum se moare de fapt, ejaculând în pântecele matern". Emoţionantă este confidenţa neîncetată pe care omul Pasolini o face cititorului, pasul în doi cu acesta, ezitant, sincer, complice pe întreg parcursul.
Pasolini nu mai vrea să reinventeze în Petrol "o maşină narativă care funcţionează singură în imaginaţia cititorului". El realizează, sub presiunea timpului şi a precarităţii vieţii, validitatea proiectului potenţial, forfotitor de experienţe, repulsii şi primejdii necontrafăcute, de ultime şi extreme mărturii, un quasi testament al autorului în instanţa cititorului - martor, confident şi protagonist al scrierii.
Petrol înseamnă un masiv tom "Pasolini prin el însuşi", dar şi cartea de căpătâi în genul medievalelor summa esthetica theologica erotica ideologica în cheie provocatoare, polemică, pamfletară, sarcastică, sardonică ş.a.m.d. Asfixiant şi rebarbativ la prima vedere, proiectul pasolinian oferă şi copleşitoare pasaje narative menite să-l ademenească pe cititor în perceperea misterului subsecvent, să-l consoleze prin simbolismul enigmelor, nu înainte de a-l fi sodomizat prin scene imposibile de sex, homo/heteroerotice. Există totuşi un echilibru, indus de talentul incontestabil de narator, între cruzimi masochiste (apologia fericirii incomparabile de a fi posedat, martirizat etc.) şi altitudinea stilistică a decriptării emoţiilor hard dar şi a tensiunilor meditaţiei intime. De mare efect sunt descrierile (cu etimonul într-o memorie afectivă intensă) de peisaje şi locuri (Torino, Roma şi împrejurimi), reliefuri şi spaţii periferice, deşertice, misterioase prin cromatica şi vibraţia lor de sfârşit de lume. Nu lipsesc interioarele, barurile, trenurile, climatul citadin, siluetele crepusculare, portretele eficiente.
Se cuvine totuşi să revenim la istoria apariţiei Petrolului, ce ne este detaliată de nota filologică a lui Aurelio Roncaglia, îngrijitorul ediţiei italiene de la Einaudi, 1992. Aflăm că acest manuscris, parvenit în fotocopie, este o acumulare de-a lungul anilor '74-'75 de ciorne ce vor însufleţi Proiectul pasolinian, prelungire (sau damnaţiune) peste timp a acelei acuzate tragedia dell'incompiuto din sonetele lui Michelangelo, să zicem. Editorul stabileşte nu numai organizarea internă sau titlul cărţii, ci şi specia literară, în respectul referinţelor produse de autor, avansând chiar ideea că "Imboldul cel mai profund nu e de tip obiectiv-narativ, ci de cercetare intimă, înclinată spre un lirism instinctiv. Acestei săpături interioare i se aplică mai cu seamă noţiunea de "poem"." Pasolini însuşi nu pregetă să califice cele patru Ciorne ce relatează metamorfozele transsexuale ale lui Carlo, ca "momente axiale ale poemului". Evident, percepţia lui Pasolini vizează poemul sub specie eternitatis, în înţelesul de epos, de la Apollonius sau Petronius până la Sade, Dostoievski, Joyce, Gide, Monthérlant sau Faulkner. În ciuda fazei provizorii şi fragmentare a corpusului pasolinian, oportunitatea publicării acestuia în Italia (în 1992) era mai mult decât legitimă, nu numai pentru personalitatea omului, scriitorului şi artistului, ci şi pentru istoria literaturii italiene şi europene. Dincolo de anevoioase probleme de lecţiune şi de marile dificultăţi tehnice de editare cu care s-au confruntat atât editorul italian cât şi cel român (performant în privinţa sincronizării), structura textului final oferă posibilitatea unei lecturi fluente, spectaculare, fără să se fi renunţat la cuvenita rigoare "ezoterică" impusă de autor. Cruzimea decupajului realist merge mână în mână cu performanţa psihanalitică probată pe vasta galerie de personaje şi figuranţi, pe Carlo în dubla ipostază, virilă şi feminină (prin miraculoasă schimbare de sex), pe tipologia intelectualului, a politicianului, a omului religios, a tatălui, a complicatei ierarhii de zei ce populează şi determină conduita pământenilor. Nu lipsesc siluetele de tineri subproletari urbani, emigraţi din Sud, leit-motiv al obsesiilor pasoliniene. Grila psihanalitică declanşează la vedere reacţii fizice, emotive şi fiziologice la limita suportabilului, mai ales cu ocazia nemânuitelor partide de sex.
Carlo, expert în petrol (înţeles ca "oleum petrae" - ca spirit, esenţă, sau substantia - Giuseppe Zigaina) şi inginer la ENI, suferă de taedium vitae, de pierderea oricărui sens al lumii. Sub teroarea solitudinii şi a pierzaniei, Carlo reacţionează prin sfidarea oricărei pudori şi realităţi, "dând inimii palpitarea unei bucurii oarbe, o bucurie ce trebuie atinsă fie şi cu preţul de a muri". Trangresor al oricărei morale, el parcurge tot repertoriul de insanităţi sexuale, de la incest matern, sororal, exhibiţionism şi masturbări prin gară sau parcuri, până la oribilele sodomizării orale şi anale cărora li se supune pe maidanul Casilina. Trăirea acestor scene de Pasolini însuşi este în afara discuţiei, eficienţa descrierilor este pe măsura propriilor experienţe şi obsesii fizice, fiziologice şi spirituale. Autorul se comportă de-a lungul întregului Proiect ca un kamikadze al fornicaţiei homoerotice, conştient că irepresibila sa voluptate de a fi posedat, dezonorat, profanat este o culme existenţială la care nu se accede decât cu preţul vieţii. Pasolini însuşi a plătit acest preţ, astfel că n-avem cum să-i minimalizăm sinceritatea confesiunii, o călătorie iniţiatică în bolgiile sufletului secret, ce capătă dimensiunea unui patetic cult al falusului, descris în zeci de chipuri cu ochiul rece al anatomistului dar şi cu palpitul posedatului.
Această cruzime "neorealistă" a depravării şi derapajului în amoralitate face echipă cu parabola onirică (Roata şi osia) sau masiva suită de Viziuni ce explorează o Italie a misterelor şi a măştilor istorice susceptibile de fraudă şi ipocrizie.
Este o reglare de conturi în absolut cu partitocraţia, clericalismul, hedonismul consumist, în numele valorilor populare moştenite de Pasolini, tradiţional antiliberale: "Lumea ţărănească se prăbuşise. Câmpurile ei (ca şi seminarele) erau pline de vipere. Îşi pierduse propriile-i valori tradiţionale şi reale, odată cu cele convenţionale impuse de religia oficială". Valorile prisosului înseamnă vieţi de prisos, disperare, nevroză, vulgaritate. Nici sfinţenia nu rezistă asediului Puterii manipulatoare, cu atât mai puţin Diavolului ce nu este decât o mască pe care şi-o pune când şi când Dumnezeu. În contra acestor hierofanii duplicitare ale Puterii, Carlo exaltă Orgasmul, lichidul seminal al vitalităţii, substanţa magmatic-uleioasă a instinctului vital, subteran, străvechi, oleum petrae. Silabele din Petrolio se regăsesc în chiar numele lui Pier - Pietro, Paolo Pasolini).
Carlo este un dostoievskian căutător de adevăr şi totodată un imoralist faţă de care personajele unui Henry Miller par infantile. Spre deosebire de Divinul Marchiz, Pasolini are încă nostalgia divinităţii ce-a părăsit vasul uman. De-aici frustrările, masochismul hard, dar şi diatriba sa împotriva politicianismului grotesc, a cameleonismului dreptei anilor '60-'70, reeditare a corporativismului mussolinian.
Reflex al marii Eliberări europene din 1968, probă de contestare şi provocare la adresa gerontocraţiei, Petrol este şi un gest testamentar de deprovincializare a Italiei, a prozei italiene, un proiect de deparazitare a acesteia de clişeele bunelor sentimente paternaliste şi clasiciste. Este un discurs, cu toate cărţile lumii pe masă, al scriitorului conştient că romanul său se scrie în postmodernitate prin rapel, juxtapunere şi aglutinare de fişe de lectură, intuiţii, probe de memorie, idiosincrazii, bricolaje în incurabil, morbid, visceral şi umoral, totul în lumina obsesiilor sale, a râvnei sisifice de a da un stil şi un viitor vieţii şi morţii sale: "Chiar de n-aş fi hotărât eu aşa, sau n-aş fi voit, scrierea asta trebuia să fie de la sine - chiar dacă nu din punct de vedere lexical şi formal - un "nou lusus"; totul este în ea, într-adevăr, o alegorie apăsătoare, aproape medievală (adică ilizibilă). Nu pot să abdic de la îndatorirea asta. Iar cititorul să mă ierte dacă plictisesc cu astfel de lucruri: însă eu îmi trăiesc geneza cărţii mele".
Preţioase detalii despre complexitatea simbolică a Petrolului oferă Giuseppe Zigaina în prefaţa la ediţia în limba română. Pictor de anvergură internaţională, el a avut semnificative relaţii umane şi artistice cu Pasolini, colaborând la filmele Teorema şi Decameronul. Zigaina este şi autor al cărţii Hostia - trilogia morţii lui Pier Paolo Pasolini (1995). În această calitate, el recunoaşte că Petrol îi confirmă ipoteza de lucru: "moartea scriitorului nu poate fi decât momentul (stilistic) care dă cheia întregii sale opere". Pasolini, de fapt acest nou Pasolini din Petrol, se învederează în fine ca autor al scenariului propriei vieţi ce cuprindea şi moartea rituală a scenaristului. Ce a avut loc in vivo pe 2 noiembrie 1975, în noaptea dintre Ziua Sfinţilor şi Ziua Morţilor pe plaja de Ostia, unde Tibrul sfârşeşte în mare. Acolo Pasolini s-a lăsat ucis, ca vrednică victimă jertfelnică (hostia) pe altarul propriilor obsesii. Mitul corpului masacrat devine formă, structură, organizare şi transcedere a umanului, corpusul textelor de transcedere a romanului.

Aproape neştiută de cititori şi chiar de italieniştii noştri, ca să nu mai vorbim de jurii, cartea tradusă de doamna Ştefania Mincu valorează cât un doctorat în italianistică. Nu ştim câte luni sau ani i-au trebuit autoarei versiunii româneşti să ducă la bun sfârşit această strădanie şi aventură totodată. Fapt e că în faţa masivului op, n-avem cum să nu credem în performanţa interpretei ce a învins într-o luptă cel puţin inegală. Ca filolog preocupat de fidelitatea restituirii in integrum a ciornelor, ca stilist de limbă română apt să-l egaleze pe autenticul Pasolini. Ca femeie dispusă să-şi învingă reţinerile faţă de abuzivul repertoriu de cruzimi, orori şi organe sexuale homo şi transsexuale, chemate în cauză fără perdea de autor. Aproape fără rival, acest Pasolini apărut în 1999 la Ed. Pontica, n-avea cum să rateze premiul Uniunii Scriitorilor, venit să încoroneze o benedictină carieră de traducător, prea puţin ştiută până acum.



Paolo Pasolini, Petrol, Ed. Pontica, 1999, traducere de Ştefania Mincu