Cu oarecare întârziere faţă de premieră, am reuşit să vad unul dintre primele, dacă nu chiar primul film de dans contemporan finanţat de Centrul Naţional al Dansului Bucureş ti: scurtmetrajul Collective Identity, conceput de dansatoarea şi coregrafa Sandra Mavhima şi produs de Rollin Film pentru X şi 0 Dance Project.
Prezentat iniţial la galeria Atelier 030202, scurtmetrajul care circulă acum pe internet, situat, pe de o parte, undeva la un început de drum în această direcţie filmică a dansului contemporan de la noi, iar pe de altă parte susţinându-se prin propria sa calitate, invită la o pătrundere în lumea creată de el, încă din faza de laborator. Din acest motiv i-am solicitat Sandrei Mavhima o dezvăluire a punctului de pornire al filmului, dar şi a propriei sale identităţi de creatoare, extrem de puţin cunoscută la noi.
Liana Tugearu: Sunteţi la începutul afirmării dvs. în calitate de coregraf. De ce aţi optat pentru a vă pune în operă ideile prin mijloacele filmului şi nu printr-un spectacol prezentat pe o scenă?
Sandra Mavhima: Lipsa unui spaţiu performativ, fie el convenţional sau nu, mi-a impus să caut alt mod de exprimare, diferit de exigenţele scenei. Ideea unui film online de dans a venit ca o soluţie, atât pentru spaţiu cât şi pentru a avea un public cât mai numeros.

L. T.: Întrucât „antecedentele” dvs. creative sunt practic necunoscute în ambientul nostru cultural, vă rog să ne spuneţi ce alte coregrafii aţi mai semnat, cu ce prilej şi unde?
S.M.: „Antecedentele” mele coregrafice sunt diverse. Am lucrat în bună parte în publicitate, evenimente şi videoclipuri muzicale, în paralel cu activitatea din teatru, condusă de regizori precum Cătălina Buzoianu, Radu Beligan sau Alexandru Darie. Am realizat şi două proiecte de dans contemporan: Anamnesis – un experiment de exteriorizare a memoriei printr-un proces fizic, expus pe scena Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” şi Dor – un spectacol inspirat din mitologia românească, conceput pentru Jocurile Francofoniei din 2009 şi prezentat la Palatul UNESCO din Beirut, iar apoi invitat la Festivalul Internaţional de Dans din Bangkok.

L. T.: Unde v-aţi format iniţial şi apoi de-a lungul anilor ? Când s-a produs declicul şi apoi opţiunea pentru dansul contemporan ?
S. M.: Am absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” şi Secţia de Coregrafie a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”. Nu am avut un declic în sensul separării celor două direcţii ale dansului. Încă din şcoală dansul contemporan a fost o alternativă dorită, iar în privinţa metodei de învăţare a dansului clasic am avut mereu o problemă, ceea ce m-a determinat să renunţ la el. Colaborările ulterioare din televiziune, operă, teatru, publicitate sau atelierele de teatru mi-au oferit o imagine mai clară asupra ideii de dans şi mi-au reformat percepţia asupra baletului.

L. T.: Ce v-a îndemnat către abordarea tematicii Identităţii Colective? De la ce aţi pornit şi cât timp v-a luat limpezirea ei?
S.M.: Am considerat că tematica Identităţii Colective ar putea întregi tematica dansului contemporan românesc. Citind cărţi despre reeducarea deţinuţilor politici din perioada comunistă am găsit similitudini, analogii între metodele psihologice de reeducare şi cele de educare din cadrul şcolilor de balet din Est, inclusiv a celor din România. De aici a apărut ideea de anulare a identităţii, cu scopul de a crea produse umane de serie. În ceea ce priveşte perioadă de cercetare şi de lucru, ea a durat şase luni, iar perioada de filmare a fost de trei zile şi o noapte.

L. T.: Nu funcţionaţi în cadrul unei structuri preexistente. Cum v-aţi ales dansatorii ?
S.M.: Mi-am ales dansatorii în urma unei audiţii. Casa de producţie Rollin Film a lansat un anunţ pentru actori, dansatori performeri, la care s-au înscris aproape o sută de artişti. Treizeci dintre ei au fost invitaţi la un atelier şi, în cele din urmă, au fost selectaţi patru : Galina Bobeicu, Irina Strungăreanu, Memo Sanno şi Mugur Valsami.

L. T.: Având în vedere că spaţiile de repetiţie oferite până anul trecut de Centrul Naţional al Dansului nu mai există, unde aţi creat practic spectacolul ?
S.M.: Cum într-un teatru sau la Operă nu aş fi beneficiat de timpul de care aveam nevoie, am găsit soluţia într-un spaţiu alternativ, o sală de fitness.

L. T.: Cum v-aţi ales spaţiul de filmare, inedit, neconvenţional şi cum l-aţi descoperit ?
S.M.: Am descoperit într-un album de arhitectură industrială imagini extrem de sugestive, reinterpretate cinematografic de Radu Aldea, cel alături de care am realizat regia filmului.

L. T.: Ştiu că în prezent urmaţi o facultate, pe care am făcut-o şi eu de Istoria şi Teoria Artei, din cadrul Universităţii de Arte. Ce v-a determinat această alegere şi în ce măsură ea vă deschide noi orizonturi ?
S.M.: V-aş putea spune că m-a determinat dorinţa de a afla cât mai multe, dar adevărul este că am absolvit două „Şcoli de meserii” şi nici una de artă. În privinţa noilor orizonturi pe care această şcoală mi le poate deschide, îmi doresc ca ele să se ivească şi să mă surprindă plăcut.

L. T.: Şi nelipsita întrebare: care sunt proiectele de viitor?
S.M.: Împreună cu doi colegi coregrafi am înfiinţat o asociaţie prin care vom încerca să realizăm proiecte în beneficiul platformei de dans contemporan din România, în mare parte proiecte de voluntariat.

Dincolo de plusul de informaţii adus de conversaţia reprodusă mai sus, filmul în sine reuşeşte să pună în valoare tema propusă, Identitate Colectivă, prin mijloacele de o deosebită plasticitate ale corpurilor în mişcare, prin ambientul fabricii de textile dezafectate unde se desfăşoară, prin unghiurile de filmare şi prin metaforele vizuale puse în slujba sa. Înecat într-o baie de materiale plastice, corpul iese cu greu la suprafaţă, iar capul pe care se toarnă o vopsea neagră dispare până la urmă, acoperit complet de ea. Dar corpurile pseudo lebedelor (trimiteri, prelucrate, la muzica Lacului lebedelor – sound design, Tom Brandus) ies din cuvele maşinilor textile şi se răzvrătesc, căpătând o concreteţe care nu mai aparţine basmelor de altădată, ci durităţii ambientului contemporan. În comparaţie cu autenticitatea acestuia, preluarea unor mişcări din vocabularul clasic, din care s-a evacuat deliberat orice substanţă, evidenţiază distanţa care le desparte. În plus, este pus în pagină şi „dresajul” destul de brutal la care este supus corpul care se exersează la bară, pentru a răspunde exigenţelor dansului clasic. Mugur Valsami, prim balerin al Operei Naţionale Bucureşti, deţine rolul ingrat al reprezentantului dansului clasic, în timp ce coregrafa însăşi, împreună cu Memo Sanno şi alături de Galina Bobeicu şi Irina Strungăreanu, exemplifică pilduitor performanţele dansului liber, contemporan. Întreaga structură a filmului este susţinută de regia Sandrei Mavhima şi a lui Radu Aldea, care deţine şi direcţia de imagine, montajul fiind semnat de Marian Ene.
Suita de momente care alcătuiesc filmul Collective Identity al Sandrei Mavhima, fiecare cu o viaţă în sine, marcată pregnant şi precumpănitor de eterna dispută, mereu reînviată, între clasic şi contemporaneitatea fiecărei epoci, defineş te de fapt identitatea momentului pe care-l traversăm.