Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Filmului:
Samuraii lui Takashi de Angelo Mitchievici

13 asasini
(13 Assassins, 2010) 

Regia: Takashi Miike.
Cu:
Yusuke Iseya, Kôji Yakusho.

Genul filmului: Acţiune.

Durata: 126 minute.
Produs
de: Sedic International;
Distribuitorul
internaţional: Toho
Company. 

Succesul unui film precum Shogun (1980) al lui Jerry London după romanul omonim al lui James Clavell era în măsură să demonstreze fascinul pe care-l exercită cultura japoneză şi în cadrul ei universul particular al aristocraţiei militare: samuraii. Cei şapte samurai (1954), filmul lui Akira Kurosawa, constituie un alt reper indelebil pentru filmele cu samurai. În ce măsură tradiţia japoneză şi codul bushido pot fi grefate într-o cultură aflată la antipod, cea americană, o demostrează minunatul film al lui Jim Jarmusch, Ghost Dog – The Way of Samurai (1999). Filmul lui Takashi Miike este un remake după filmul omonim al lui Eiichi Kudo din 1963. De la început, o anumită sobrietate a atmosferei, tabloul ceremonial şi atenţia acordată detaliului recomandă filmul lui Takashi Miike. Înainte de înfruntarea propriu-zisă, există o întreagă serie de întâlniri diplomatice desfăşurate în contextul unor coduri de conduită precise şi a unor loialităţi care nu pot fi evacuate. În acest sistem există o cântărire atentă a gesticulaţiei şi un sens profund al datoriei pe care cultura japoneză îl exaltă. Ne aflăm în 1844, într-o perioadă în care Japonia se înscrie pe linia unei modernizări accelerate ieşind din feudalism şi chiar dacă termenul de „naţiune” este încă unul neclar, se impun solidarităţi mai ample decât cele gestionate de interesele familiilor aristocratice. Lordul Naritsugu (Gorô Inagaki) se face vinovat de câteva crime, iar aceste crime includ şi membrii unor familii nobiliare. Mai mult decât atât, crimele încalcă coduri elementare de conduită între care încălcarea ospitalităţii: violul şi omorul în casa unde eşti oaspete. Lordul Naritsugu îşi relevă predispoziţia sadică, însă nu cruzimea într-o cultură care este familiarizată cu ea produce stupoare, ci tocmai gratuitatea ei. Spectacolul revoltător al unei femei ale cărei mâini şi picioare au fost amputate provoacă revolta lui Shinzaemon Shimada (Kôji Yakusho), samuraiul care va conduce comandoul sinucigaş împotriva lordului Naritsugu.
Aceste gesturi discreţionare ale lui Naritsugu sunt cântărite şi politic. Ocupând un loc înalt pe scara ierarhică ca fiu al fostului Shogun şi nepot al Shogunului actual, Naritsugu devine un decident important în politica statului. Imprevizibilitatea, excesul şi lipsa de discernământ decid eliminarea sa care nu se poate face direct, prin decret imperial. Astfel că unul dintre seniorii foarte apropiaţi Shogunului îl alege pe loialul Shinzaemon care alcătuieşte un mic Aktiongrup, unii samurai, alţii ronini, samurai rămaşi fără stăpân, pentru a-l ucide pe acest senior discreţionar. Ceea ce este interesant la Miike, nucleul conceptual al filmului său ţine de ciocnirea între sistemul feudal cu conservarea unor privilegii şi modernitate cu relaxarea unor cutume. Codul samuraiului presupune în cel mai înalt grad ideea de servitute nobilă, a te devota cu trup şi suflet seniorului, a te angaja cu toată fiinţa în slujirea lui. A nu se confunda această servitute cu descalificarea morală şi parvenitismul, ea implică ideea de sacrificiu, curajul şi nobleţea actelor pe care le asumi, ruşinea fiind plătită prin sinuciderea ceremonială: harakiri. Virtuţile sunt însă cel mai bine precizate în război, calea samuraiului fiind şi calea sabiei, dintre toate armele cea mai nobilă şi cea prin care statutul nobiliar este omologat. Filmul lui Miike ne plasează într-o perioadă de acalmie politică, de pace, când acest virtuţi nu mai sunt puse în joc. De aceea, misiunea încredinţată lui Shinzaemon Shimada îi apare acestuia ca o ocazie nesperată de a se manifesta ca samurai. Cu toate acestea, unul dintre lucrurile pentru care luptă este împiedicarea unui posibil conflict militar care ar readuce în atenţie condiţia samuraiului ca războinic. Partea cea mai rafinată a filmului este dată de suita de ceremonialuri sobre, de întâlniri diplomatice prin care se ia decizia suprimării lordului Narintsugu. Momentele de tăcere, gesturile de politeţe aproape hieratice, expresivitatea care vine din chipul litificat în mască sau cea care survine când masca este dată la o parte pentru foarte scurt timp reprezintă camera de rezonanţă a acestui film. Există aici o întreagă economie simbolică a gestualităţii, un rafinament al litotei, al momentului de graţie. Lui Shinzaemon mâinile încep să-i tremure de bucurie că va avea ocazia de a lupta, deşi misiunea sa este sinucigaşă, dar pentru un samurai acest fapt este în măsură să-i sporească prestigiul. Logica după care se conduce acesta scapă logicii curente. Prinşi într-o capcană, oamenii lordului Narintsugu sunt ucişi unul câte unul de către samuraii postaţi pe acoperişuri până când cifra lor scade acceptabil pentru a face confruntarea directă posibilă deşi în continuare drastic disproporţionată. Ceea ce îşi propun aceşti samurai este o moarte eroică pentru că acest atac este în acelaşi timp şi un serviciu şi o ofensă aduse Shogunului, de aceea preţul trebuie să fie maxim. De cealaltă parte, un apărator al sistemului feudal este şi Lordul Narintsugu, valorile pe care le invocă sunt cele ale războiului a cărui plăcere o descoperă în mijlocul luptei. Moartea vine pentru senior cu revelaţia frumuseţii care se regăseşte în confruntare, în luptă şi chiar în agonie. Lord Narintsugu trăieşte ambivalent ultimele clipe, ca teroare în faţa morţii pe care până la un punct o înfruntase cu curaj, dar şi ca perplexitate în faţa frumuseţii unui astfel de act, frumuseţe codificată cultural. Regizorul pare să fi ezitat aici cu acest personaj între a-i configura profilul unui laş şi pe cel al unui crud şi implacabil senior feudal care-şi păstrează demnitatea şi cruzimea în faţa propriei sale morţi. În mod cert, din punct de vedere al tradiţiei, ceea ce descalifică ultimativ un astfel de senior este laşitatea şi nu cruzimea, însă valori mai puternice care însoţesc procesul de modernizare, de secularizare, condamnă comportamentul iresponsabil politic al lordului Narintsugu. Cel care îl apară, samuraiul Hanbei Kitou, este prizonierul vechiului cod al samuraiului, ceea ce îl opune vechiului prieten Shinzaemon. O bună parte din film este consacrat bătăliei finale, iar în coregrafia marţială este de apreciat absenţa torenţialelor sangvine atât de dragi filmelor gore. Sângele şi maţele nu ţâşnesc din toate păr- ţile, ceea ce dă frumuseţe confruntării este linia implacabilă a sabiei, dansul ei ucigaş. Există în filmul lui Miike şi o serie de concesii făcute tradiţiei filmului cu samurai, personaje- tip, precum cel al infatigabilului vagabond Koyata (Yûsuke Iseya), care păstrează o distanţă ironică faţă de ceea ce presupune să fii samurai, dar care este un luptă tor eficient. Excesul de cruzime se află în datele filmului japonez – un reper sunt cred şi thriller-urile lui Kiyoshi Kurosawa –, iar semnă tura indelebilă a lui Miike se găseşte în filme precum Auditon (2000) sau Ichi the Killer (2001). Oricum, Takashi Miike rămâne un reper pentru filmul japonez de azi, cu toate concesiile făcute marelui public.