Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Same old story de Cosmin Ciotloş

Liviu Ioan Stoiciu, Nous,
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015, 94 pag.

„Întotdeauna aceleaşi calităţi, întotdeauna aceleaşi defecte”. Perpessicius, despre care am scris săptămâna trecută, punea sub această etichetă (în mod paradoxal admirativă) opera unui important scriitor dintre războaie. Mi se pare că ea se potriveşte foarte bine şi poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Am comentat-o de mai multe ori până acum, în diverse etape ale sale.

Dacă nu greşesc, prima întâlnire, mai puţin fericită, a fost cu volumul Pam-param-pam, conţinând poeme anterioare debutului (din intervalul 1976-1980). Am fost, mi-amintesc, destul de aspru. Nu pentru că Liviu Ioan Stoiciu n-ar fi dovedit acolo că e poet (şi încă unul autentic, care are lucruri de spus şi pe ai cărui umeri apasă deja un destin), ci pentru că nu reuşeam să descopăr o „lege” internă de alcătuire a cărţii. Mai bine zis, nu reuşeam s-o explicitez. Căci secvenţele din ea nu erau cu totul arbitrare. Existau, în mod evident, nişte poli de tensiune, numai că, spre deosebire de polii magnetici, aceia nu configurau linii de forţă precise, curate, elipsoidale, ci nişte veritabile „dihănii” geometrice.

Au trecut opt ani de-atunci, şi, cum se întâmplă de multe ori, exigenţele mele au căzut la pace cu realitatea. Sunt în continuare convins că La fanion rămâne unul dintre cele mai puternice volume de poezie ale deceniului al nouălea (ceea ce e mare lucru dacă ne gândim la câtă literatură bună s-a publicat atunci) tocmai pentru că iraţionalul Liviu Ioan Stoiciu îşi îngăduia o erezie în propriul sistem de valori: aceea a cartezianismului. Se lăsa, el, haoticul şi amorful, tentat de voluptăţile rigorii. Ceea ce rezulta era un amestec curios de o originalitate niciodată atinsă înainte (în atelierul manuscriselor) sau după, în asemenea măsură. Numai că La fanion era o excepţie naufragiată într-un ocean ai cărui curenţi respectau alte reguli. Asta nu înţelesesem eu în 2007. Practica lecturii mi-a fost de folos. Sigur că Stoiciu a mai publicat, între timp, volume extrem de interesante (un exemplu e relativ recentul Pe prag sau Substanţe interzise), a mai dat lovituri simbolice cu câte-un ciclu şi a sporit substanţial numărul pieselor antologabile. Dar materia poeziei lui nu trebuie judecată secvenţial, de la un volum la altul. Schimbările nu sunt mari (chiar dacă noi, cronicarii, le exagerăm pentru a pune în valoare „specificul” fiecărei noi apariţii) şi interferenţele sunt mai acute decât diferenţele sau salturile de nivel. După debut, Stoiciu a scris o singură mare carte, cu cronologie fluctuantă, cu frecvente reveniri şi amendări, cu însemnări marginale, dar una singură. Cred, de fapt, că, la fel ca în cazul lui Traian T. Coşovei, congenerul său, scrisul lui Liviu Ioan Stoiciu se pretează mai degrabă unei „integrale” decât unei selecţii de tip „best of”.

Aşa, s-ar putea detecta, ca în muzică, „fraze” acolo unde simpla investigare tematică nu face faţă. Mă gândesc la un poem ca La hram, din acest abia apărut volum, Nous: „Pierdut printre sfinţi pictaţi, sărutând în stânga şi/ în dreapta: pot/ ei să te ajute? Ce le ceri? Îi somezi, îţi ceri scuze pentru deranj, dar nu simţi nimic –/ tot la morţii tăi trebuie să-ţi întorci rugăciunea,/ aprinzi lumânări, începi cu/ Mihai Eminescu, talentul lui trebuie să fi rămas pe lumea asta: sau măcar/ nebunia vremii lui. Ieşi în curtea bisericii, tragi cu/ ochiul la măicuţele încălţate cu pantofi bărbăteşti, la straiele verzi ale/ preotului, la vrăbiile de la microfon:/ că trebuie să înduri, fiind ce eşti, un nimeni” (p. 35).

E doar prima parte a textului, căruia cu greu îi putem găsi un pandant (sau măcar un spaţiu de rezonanţă) în restul volumului. O secvenţă compactă ca Jurnal nous (pp. 55-69) ar părea să-i semene oarecum, ea intrumentând aceeaşi logică a pelerinajului. Dar distanţa rămâne mare şi ar fi suficient să reproduc câteva versuri pentru a mă face înţeles. Ce mi se pare curios e că, prin coté-ul său literar, poemul de azi pare să-l continue pe unul mai vechi cu, deja, 16 ani. E vorba de mai puţin cunoscutul, dar excelentul (pentru cine are urechi să urmărească până la capăt transferul) La căminar, inclus în Post-ospicii-le din 1999:

„la căminar, la Gheorghi, la conac în Moldova, în/ zioa de cinci-sprezece, ghenar, anul/ 1850, la clacă, după/ naştere, pe când stetea ţeranca Ralu, deocheată, să privească omul de zăpadă prin/ fereastră şi se închina, tocma/ o stea păzitoare, de pe fruntea unui înger,/ Înger Mare din ierarhia de jos, căpetenie călătoare din ceriuri, ursită a/ scrisului (ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus) în limba/ română, a/ aprins fitilele de la odaia de argaţi şi/ seul din sfeşnice la camera de mosafiri a boierului, asta/ unde erau cu toţii după botez şi unde se striga/ «Trăiască pruncul Mihail, cari/ va spune mai înainte cele viitoare»”.

Cercul deschis cu aceste versuri se va închide în Nous. Rescrierea naşterii lui Eminescu în limbajul „Cantonului 248” e un semn de ataşament definitiv şi, de ce nu, de înfeudare (chiar dacă una jucată stilistic). Revenirea, după aproape două decenii, arată două lucruri, de egală importanţă. Întâi, că lumea poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu e condiţionată de anumite reglaje morale foarte stricte. „E un circuit în natură”, scrie poetul la p. 21. „Diavolul în persoană cerându-ne/ să fim umili, să stăm/ liniştiţi în colţul nostru şi «să nu ne ocupăm de nimic/ deosebit, că se ocupă el»”, scrisese, acelaşi, cu două pagini mai devreme. E, se vede limpede, la Stoiciu, o încredere formidabilă în faptul că totul trebuie deplasat de la locul lui, că până şi stările de echilibru sunt nocive prin aceea că nu îngăduie variaţiile. Al doilea rezidă în memoria afectivă ieşită din comun a acestui autor, capabil, la rigoare, să se întoarcă în bolgiile propriei literaturi de altădată ca Orfeu în infern.

De altfel, volumul de azi poate fi citit drept zonă terminus a mai multor „scenarii” ce păreau, până la un punct, stabile. Dacă, de pildă, un poem se numeşte Te iubesc (fără a fi, cumva, unul propriu-vorbind de dragoste), patruzeci de pagini mai târziu, la p. 73, intervine „replica”. Mă urăşti e titlul unei bucăţi care, şi ea, e cu totul altceva decât un dies irae. Poate părea cam mecanică această tendinţă a lui Liviu Ioan Stoiciu de a pune în scenă mici palinodii. Şi ar fi şi condamnabilă („iubitor de antiteze cam exagerate”, ştim cine-a spus-o şi despre cine) dacă ea n-ar avea componente de tot subtile. Retractările sunt parţiale, nuanţate şi mobilizează un arsenal cu totul neaşteptat.

S-ar fi zis, de pildă, că punându-şi volumul sub un titlu, dacă e să fim sinceri, pedant (pe care îl mai şi explică într-o exergă), Liviu Ioan Stoiciu face pasul către poezia cu ambiţii metafizice şi cu ochii în permanenţă daţi peste cap, încă la modă acum. Ca unul care i-a citit cărţile şi care-i preţuieşte scrisul, recunosc că m-am temut de un asemenea viraj. Am deschis, aşadar Nous cu o suspiciune pe care o voiam infirmată. Mi-au plăcut mult primele poeme, de o violenţă argheziană (Răul, Sunt un sub, Doi tembeli, Energia e liberă, Vine din viitor...) şi am sperat ca nu cumva, înaintând în carnaţia cărţii, să ajung în nişte „locuri rele”, adică în nişte spaţii eterate, asumate pe post de suflet şi fluturate ca un steag al păcii.

Nu voiam, pe scurt, să-l văd pe virilul şi scandalosul poet Liviu Ioan Stoiciu devenind soporific. Ar fi fost ca şi cum un urlet s-ar fi transformat în vocalize... Versurile care m-au liniştit sunt din poemul la care m-am referit mai sus: „Nici n-am de gând să prezint sarea, sulful şi mercurul din mine/ sub forma spiritului” (p. 29). E o declaraţie de independenţă pe care eu, unul, o aşez în centrul de greutate al cărţii.

Există poeme întregi mai frumoase de-atât, există momente cutremurătoare (preferatul meu se numeşte E o figură tânără şi aduce cu barbiana Domnişoară Hus într-o variantă subcarpatică, însă), de umanitate ultimă; se pot întâlni glose despre nebunie ca stare de graţie, despre moarte ca stare anterioară morţii trupului, despre pustiire şi locuire. Spre deosebire de romanul Vrăjmaş, în care componenta ezoterică era din cale-afară de pronunţată (şi, date fiind limitările genului, era pusă negru pe alb în pagină), aici, Liviu Ioan Stoiciu o îmbracă în ambiguitate, o „izolează” sub câteva straturi de limbaj. Acesta nu l-a trădat niciodată. Cu defectele lui, aceleaşi de aproape patru decenii încoace (unora nu le e uşor să mestece bolovani) şi cu calităţile lui, aceleaşi din 1980 până azi (în tot acest timp, a rămas, practic, inaderent la clişee). O nouă carte foarte bună a lui Liviu Ioan Stoiciu. Mă bucur, dar nu mă pot preface surprins.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara