Recenta premieră de dans montată pe scena Operei Na- ţionale din Bucureş ti, Tango şi Radio and Juliet, a fost o adevărată provocare pentru toţi interpreţii şi toţi au răspuns excelent acestei provocări.

Balerinii care au pus deplin în valoare, în prima pare a acestui an, stilul pur şi abstract clasic al lui George Balanchine sau pe cel neoclasico-modern al lui Ioan Tugearu, au fost confruntaţi de astă dată, în cele două piese montate acum de Edward Clug, cu un stil modern pe care nu l-au mai abordat până în prezent, paleta lor interpretativă diversificându-se astfel spectaculos.

Născut în România şi format la Şcoala de Coregrafie din Cluj- Napoca, pe care a terminat-o în 1991, Edward Clug a devenit în acelaşi an solist al Baletului Teatrului Naţional din Maribor, Slovenia, iar peste patru ani şi coregraf, pentru ca în prezent să fie şeful compartimentului de balet al acestui teatru. Dar cariera sa s-a extins, între timp, internaţional, recunoscută ca atare printr-o serie de premii obţinute la Concursuri Internaţionale din Bulgaria, Japonia sau Croaţia. Reprezentative pentru efervescenţa sa creativă pot fi socotite, de exemplu, chiar realizările sale din acest ultim an, 2010, în care a montat nu numai la Maribor, dar a fost invitat şi la Essen, la Graz şi la Mariinski Ballet din Sankt Petersburg, pentru ca să încheie anul montând, pentru prima oară, şi în ţara sa de origine.

Dintre creaţiile sale, coregraful a ales să pună în scena la Bucureşti, două piese, care s-au bucurat deja de mult succes. Prima, Tango, realizată pe un colaj din muzică de Astor Piazzola, Goran Bregovic (un colaborator îndrăgit al său), René Dupéré, Michael Portal, Jean- Mark Zelwer, Hugo Diaz şi Gardel- Le Pera, a fost şi prima sa creaţie, din 1998, şi totodată primul său succes, care l-a impus la Maribor, în noua sa postură de coregraf. Spectacol de autor, pentru Tangoul său Edward Clug semnează regia, coregrafia, conceptul de lumini şi colajul muzical, scenografia aparţinând scenografului sloven Marko Japelj, iar costumele artistului croat Leo Kulas – în artă dovedindu- se, astfel, că tensiunile etnice pot fi complet ignorate. Creat la numai 23 de ani, Tango-ul respiră şi astăzi un aer de prospeţime şi căldură juvenilă, care-l fac să treacă uşor rampa către spectatorii din sală. Dar, uimitor pentru vârsta de atunci a creatorului, el denotă şi un stil deja închegat şi inspirat, de factură modernă, virând uşor uneori către teatru dans, alteori către curentul minimalist. O scenă remarcabilă în acest ultim stil citat fiind cea apropiată de finalul spectacolului, în care un personaj aşezat fumează, mişcând doar necontenit laba piciorului, în timp ce ceilalţi interpreţi repetă continuu un număr restrâns de gesturi, împreună reuşind să creeze un ambient de o anume vibraţie poetică. Toţi cei cărora li s-au încredinţat partituri coregrafice mai lungi, precum Alexandra Gavrilescu şi Valentin Stoica, Adina Tudor şi Mihai Mezei, Diana Tudor şi Bogdan Cănilă dar şi toţi ceilalţi interpreţi care au dat viaţă unor momente succinte, fie ele chiar simple plimbări prin scenă, s-au pliat atât de bine propunerilor coregrafului, ca şi când de ani de zile ar fi fost familiarizaţi cu stilul său, ca şi când toate mişcările ar fi fost special gândite pentru ei. De altfel, şi coregraful s-a declarat mulţumit, la conferinţa de presă, de modul cum au răspuns dansatorii români solicitărilor sale. Dar, deşi toţi interpreţii au fost remarcabili, trebui să subliniem contribuţia personală adusă de Valentin Stoica compoziţiilor coregrafice care iau fost lui încredinţate, contribuţie datorată calităţii plasticii sale corporale aparte, pe care nu este prima oară când o admirăm.

Radio and Juliet, pe muzica formaţiei Radiohead, piesă creată în 2003, ilustrează o altă etapă din creaţia lui Edward Clug. Stilistic, o etapă firească pe calea pe care pornise, conceptual însă, o răsturnare de viziune semnificativă. În locul căldurii adolescentine din Tango, o construcţie realizată la rece, în locul coeziunii interioare din fiecare mini scenetă care avansa o propunere, urmată de dezvoltarea temei şi de un final al ei, de astă dată, toată istoria Julietei, care începe cu momentul când ea se trezeşte lângă corpul neînsufleţit al lui Romeo – şi tot acolo se va sfârşi – alătură fără a respecta nici o cronologie, diferite momente anterioare, dar şi (posibil ) posterioare acestuia. Această joacă cu timpul este posibilă, în primul rând, datorită faptului că personajul este de fapt o anti Julietă, cu totul altfel decât a conceput-o Shakespeare, un anti mit al dragostei, care, dacă nu se poate împlini, alege moartea. Julieta lui Edward Clug alege viaţa, şi astfel unele momente par amintiri ale întâlnirilor sale cu Romeo, ale confruntărilor dintre familiile nobile rivale din Verona, dar şi întâlniri cu noi personaje, care apar ulterior în viaţa ei. Această riscantă viziune e salvată de calitatea compoziţiilor coregrafice, atât cele create pentru Julieta, cât şi pentru personajele masculine care o secondează sau evoluează aparte. Scriitura lui Edward Clug este una personală, cu un desen preponderent unghiular, adesea frânt, delicat în mişcările Julietei, dar de o vigoare remarcabilă în compoziţiile de grup bărbăteşti. Ambele piese montate de coregraf la Bucureşti, dar mai ales cea de-a doua, pun în valoare, în primul rând, pe interpreţii bărbaţi. E o mare bucurie să urmăreşti evoluţiile solistice, dar mai ales diversele formaţiuni de grup, în care apar Gigel Ungureanu, Bogdan Cănilă, Mihai Mezei, Valentin Stoica, Virgil Ciocoiu, Takashi Okita, Vlad Mărculescu şi Raul Oprea. Un adevărat mănunchi de talente, excelent puse în valoare. Printre toţi aceşti interpreţi, Bianca Fota conturează adecvat, cu mijloace moderne, o Julietă gracilă, uneori tristă şi totuşi dornică de viaţă, desenând în spaţiul scenic un personaj care se impune, cu excepţia scurtului moment final, care pretinde o mai atentă introspecţie a scenei respective.

Recenta premieră a Baletului Operei Române din Bucureşti este o realizare coregrafică împlinită dar, mai mult decât atât, ea evidenţiază o bună orientare profesională a Simonei Şomăcescu, coordonatoarea acestui compartiment al Operei, care urmăreşte să deschidă atât dansatorilor, cât şi publicului orizonturi cât mai largi de înţelegere a artei dansului, valorificând posibilităţile nelimitate ale acestei arte.