Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Avanpremieră editorială:
Salman Rushdie: Pămîntul de sub tălpile ei de Antoaneta Ralian


Înainte de a fi fost cunoscut cititorilor - cel puţin cititorilor din România - prin opera sa bogată, insolită, plină de farmec, numele lui Salman Rushdie a făcut vîlvă datorită extraordinarei întîmplări care i-a fost hărăzită: condamnarea la moarte, de către fundamentaliştii islamici, pentru cartea sa, Versetele Satanice. Carte considerată a fi un sacrilegiu, o insultă adusă religiei musulmane. Condamnare care l-a făcut pe autorul de origine indiană să se refugieze sau, mai bine zis, să se ascundă în Anglia. Ani de zile a dăinuit crunta ameninţare cu moartea şi atenta păzire a autorului, în timp ce operele lui cucereau întreaga Europă şi cele mai înalte distincţii: "Booker Prize" şi "Booker of Booker" pentru romanele Grimus şi Midnight's Children (Copiii din Miez de Noapte, tradus şi la noi), "Prix du Meilleur Livre Etranger" pentru romanul Shame (Ruşinea, tradus şi în limba română), "Writers'Guild Award" pentru Haronn and the Sea of Stories, "EU's Aristeion Prize for Literature", pentru The Moor's Last Sigh. în 1989, Rushdie a primit în Germania distincţia de "Autorul Anului", iar în 1999, guvernul francez i-a acordat înalta distincţie de "Comandor al Ordinului Artelor şi Literelor". Cărţile sale au fost traduse în treizeci de limbi.

Romanul Pămîntul de sub tălpile ei, apărut în anul 2000 şi aflat în traducere la Editura Polirom, este ţesut, ca şi celelalte romane ale sale, pe fundalul fascinant al filozofiei şi mitologiei orientale, hinduse, cu largi incursiuni în magia folclorului indian, în vraja Orientului. Pe acest fundal de O mie şi una de nopţi, o poveste de dragoste vibrantă - integrabilă în galeria legendarilor amanţi, de la Tristan şi Isolda la Romeo şi Julieta - plasată însă, paradoxal, în lumea cîntăreţilor rock. Un amalgam ameţitor între lumea pragmatică, ultramodernă a rockerilor, a culturii pop, suprapusă, sau mai curînd interferată de cultura hindusă, cu zeii, miturile, concepţiile şi conceptele ei. O poveste tragică de dragoste în trei, între complexa cîntăreaţă Vina Apsara, celebrul compozitor de muzică rock Ormus Cama şi naratorul, Rai, martorul dramaticei lor poveşti şi care, la rîndul său, a adorat-o pe Vina. O poveste despre sublimarea - după paradigma orfică, - a durerii în bucurie, prin muzică şi iubire.

Acum, în sfîrşit, mă simt şi eu în stare să mă întorc în trecut; în trecutul Vinei.

Povestea devenirii unei fete viciate: născută cu numele Nissa Shetty, a crescut într-o baracă din mijlocul unui cîmp de porumb din afara oraşului Chester, Virginia, lîngă o şosea care şerpuia spre est, şi ducea nicăieri. Porumb de o parte şi de alta, şi capre în spate. Mama ei, Hellen, o greco-americană, trupeşă, vioaie, cititoare de romane, romantică şi visătoare, o femeie de origine umilă dar cu o ţinută mîndră, şi care aştepta mult de la viaţă, s-a îndrăgostit, în vremea penuriei de bărbaţi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de un indian cu vorbă dulce, un avocat - cum de ajunsese acesta pînă acolo? Indienii se răspîndesc pretutindeni - nu-i aşa? Ca nisipul - care s-a căsătorit cu ea. I-a făcut trei fete în trei ani (Nissa, născută în ziua debarcării în Normandia, era cea mijlocie), apoi a ajuns la gherlă pentru fraude în meserie, a fost eliminat din barou, a ieşit din puşcărie după Nagasaki, a anunţat-o pe nevastă-sa că şi-a schimbat preferinţele sexuale şi a plecat la Newport News, unde s-a stabilit ca măcelar, împreună cu matahala de amant al lui, "el fiind femeia în relaţie" preciza Vina, şi niciodată nu a scris o scrisoare, nu a dat vreun telefon, nu a trimis vreun ban sau vreun dar pentru fiicele lui de ziua lor sau de Crăciun. în pustietatea aceea, lipsită de dragoste, Hellen Shetty a parcurs o spirală descendentă, şi a dat în beţie, droguri şi datorii; nu s-a putut ţine de nici o slujbă, şi copiii au căzut, cu mare viteză, în neagră mizerie, pînă cînd mama lor a fost salvată de un zidar bun la toate, John Poe pe numele său, un văduv cu patru copii ai lui, care a întîlnit-o într-un bar, beată turtă şi buimacă, i-a ascultat povestea, a recunoscut că avea motive îndreptăţite de disperare, i-a declarat că e o femeie frumoasă care merită o soartă mai bună, s-a legat să aibă grijă de ea, a cules-o din mocirlă, le-a luat pe ea şi pe cele trei fetiţe în casa lui modestă, şi niciodată nu a făcut vreo deosebire între copiii ei şi copiii lui, niciodată nu a făcut vreo aluzie la pielea lor tuciurie, le-a dat fetelor numele lui (astfel încît, la vîrsta de trei ani, Nissa Shetty a devenit Nissy Poe), a trudit din greu ca să aducă ceva de pus pe masă sau cîte ceva de îmbrăcat, şi nu a cerut de la Hellen nimic în schimb decît munca obişnuită a femeii şi făgăduiala că nu o să mai aibă împreună alţi copii şi, cu toate că ea aşteptase lucruri mari de la viaţă, a înţeles foarte bine că fusese gata să se prăbuşească în şanţ şi că norocul îi scosese în cale ceea ce avea acum, adică stabilitate, un fel de dragoste cam grobiană, monosilabică, un bărbat cu inimă generoasă, pămînt solid sub picioare şi, dacă el ţinea la lucrurile tradiţionale, demodate, ea era gata să se supună fără să crîcnească, aşa încît menţinea curăţenie lună în cocioabă, hainele familiei erau curate, copiii hrăniţi şi îmbăiaţi, iar cînd venea seara acasă, John Poe găsea mîncare caldă pe masă şi, cum el avusese dreptate în legătură cu copiii, Hellen s-a dus la oraş şi şi-a făcut operaţia necesară, aşa încît totul era okay, cu adevărat okay, ea era toată ziua ocupată, ceea ce uşura situaţia, el era de modă veche la pat şi afară din pat, nu agrea prezervativele şi alte chestii de felul ăsta, aşa încît totul mergea bine, adică mai mult decît bine; ceea ce e bine. O dată pe săptămînă se duceau la cinematograful în aer liber, cu camioneta lui John, iar Hellen Poe se uita la stelele de deasupra capului, şi nu la cele de pe ecran, şi le mulţumea, cu oarecare reţinere, pentru norocul care dăduse peste ea.

Dacă John Poe avea şi el un vis, acesta îmbrăţişa caprele. în ţarcul din spatele casei avea o căpriţă albă care aproviziona familia cu lapte, şi alte cîteva capre rahitice, de rasă spaniolă, ţinute pentru carne. Nissy Poe a crescut fără să cunoască gustul laptelui de vacă. John Poe îi spunea că laptele de capră face bine la stomac, ba chiar o încuraja să se spele pe faţă cu lapte de capră, ca un tratament de înfrumuseţare folosit şi de regina Cleopatra. Nissy învăţase de la mama ei că nu trebuie să-l contrazică niciodată pe omul acela mătăhălos, blînd dar dominator, aşa încît bea zi de zi lichidul albăstrui, cu miros înţepător, pe care-l detesta. Şi după ce nenorocitele de capre spaniole au fost duse la abator, săptămîni de zile nu s-a mai mîncat în casă decît carne de capră. Hellen Poe nu era o bucătăreasă prea înzestrată şi micuţa Nissy ajunsese direct să se teamă de mese, din pricina zîmbetului încîntat pe care trebuia să-l afişeze pe faţă. John Poe simţea nevoia să audă întruna mulţumiri şi laude pentru binefacerile pe care le împărţea.

După o masă copioasă cu carne de capră, îşi împingea scaunul în spate şi pornea să ţeasă proiecte de viitor. Cele cîteva animale din ţarcul împrejmuit cu un gard de aproape doi metri, ţepuit cu sîrmă ghimpată, nu constituiau decît începutul, declara tatăl vitreg al lui Nissy. El n-avea de gînd să trudească toată viaţa pentru alţii, o să vedeţi voi. O fermă de capre, ăsta era visul lui. [...]

în casa lui nu exista nici un colţişor de intimitate. Copiii dormeau în culcuşurile lor, câte trei sau patru într-o cameră. Unii dintre ei erau liniştiţi, interiorizaţi, ocrotiţi. Din Nissy, însă, a ieşit o sălbăticiune. La grădiniţă era vestită pentru că-i muşca pe ceilalţi copii şi chiar pe profesoare, şi a trebuit să fie retrasă din clasă.

John Poe a ars-o zdravăn, drept care fata a început să muşte şi mai abitir. Războiul dintre cei doi a escaladat, şi apoi a încetat brusc, pentru că ambii combatanţi şi-au dat seama că, dacă ar fi continuat, s-ar fi putut ajunge la o nenorocire. Aşa încît John Poe i-a spus lui Nissy că o iubeşte şi şi-a legat cureaua înapoi la pantaloni, iar Nissy le-a declarat micilor ei colegi terorizaţi:

- E în ordine, n-am de gînd să vă căsăpesc.

în materie de rase, John Poe avea idei liberale. S-a dus împreună cu Hellen la cei din conducerea şcolii pentru a-i lămuri că tenul smead al fetei nu însemna că e negresă; copiii erau indieni, din India, şi, deci, nu trebuie să sufere discriminări, puteau să călătorească în acelaşi autobuz ca şi copiii albi. Şcoala a acceptat argumentarea, dar s-au stîrnit alte probleme.

Cînd Nissy a mai crescut, a aflat că ceilalţi copii, cei albi, o porecliseră Indianca Picior Negru şi fata-capră. Şi pe urmă, mai erau cei trei puşti din vecini care arătau a negri şi vorbeau spaniolă - mamă, ce pocitanii erau! - şi care îşi băteau joc de Nissy Poe pentru că ea avea voie să urce în autobuzul albilor. Şi, într-o zi, cei trei negrişori au aşteptat autobuzul ei, declarînd că acum a ieşit o lege nouă şi că aveau voie şi ei să meargă la aceeaşi şcoală ca şi ea, numai că şoferul a refuzat să-i lase să se urce în autobuz. Cînd a urcat Nissy, i-a auzit cum îi aruncau vorbe de ocară şi nişte insulte legate de familia ei de cabritos, cînd, de fapt, ea era copil de cabronito. Le-a aruncat o privire ucigaşă. Cabrito înseamnă ied, iar cabronito înseamnă homosexual. A doua zi au aşteptat-o din nou la autobuz, de astă dată împreună cu tatăl lor, iar lui Nissy i-a sărit rău ţandăra şi a început să dea în ei. Tatăl a tras-o cu forţă, desprinzînd-o de băieţi, dar ea zvîrlea din picioare şi împungea aerul cu pumnii, satisfăcută că, în scurtul timp cît îi putuse cotonogi, reuşise să-i izbească dureros pe denigratorii ei. John Poe şi-a scos din nou cureaua, dar fără tragere de inimă, pentru că ştia că voinţa fetei era mai aprigă decît a lui. Ca urmare, a început să o ignore şi nu a însoţit-o pe Hellen cînd aceasta s-a dus la cei din conducerea şcolii să-i implore să n-o dea pe fiica ei afară din şcoală, s-o lase să capete şi ea o educaţie şi să scape de capcana sărăciei, aşa cum sperase cîndva şi ea.

- E cumplit pentru un copil să trăiască fără speranţă, i-a spus Hellen Poe profesoarei fetei ei.

Fata-capră. Nu departe de baracă, în sus, spre Redwater Creek, se găsea o depresiune împădurită, numită Jefferson Lick. Potrivit unei legende locale, acolo trăia un soi de centaur, scăpat dintr-un circ ambulant canadian, o vietate turbată şi primejdioasă din pricina tuturor anilor petrecuţi într-o cuşcă, biciuit şi lihnit de foame, pentru desfătarea spectatorilor. ţapul monstru din Jefferson Lick era bau-baul oraşului, folosit pentru a speria copiii neascultători şi, la balul mascat anual din timpul Tîrgului de Primăvară, apăreau întotdeauna şi cîte unul sau doi "Omul-ţap" din Lick, - zeul Pan picat în Virginia şi înveşmîntat în zdrenţe. Cînd copiii se găseau la o distanţă prudentă de Nissy Poe, îşi luau curajul să-i strige: "Fiica Omului-ţap!" după care fugeau de rupeau pămîntul.

Hellen se străduia să-şi călăuzească fiica pe o cale mai bună. Cînd fata avea vreo zece ani, mama s-a aşezat într-o seară cu ea pe prispă şi împreună, au privit la galaxiile care licăreau pe cerul de noapte.

- Urmăreşte-ţi steaua ta, scumpa mea, nu te lăsa abătută din drumul tău de nimeni şi de nimic, a sfătuit-o Hellen cu un tremur în glas, care a făcut-o pe fetiţă să-şi înalţe ochii spre ea.

Mama şi-a curmat vorba şi pe buze i-a adiat un zîmbet fugar, subţire, crispat, care nu o putea amăgi pe Nissy.

- Să nu faci ca mine, auzi? a continuat Hellen cu acel zîmbet de cap de mort. Alege-ţi una din stelele astea superbe şi urmeaz-o pînă unde te va duce ea.

O stea căzătoare a săgetat întunericul.

- Pe asta o aleg, a declarat Nissy Poe. Se pare că o porneşte în lume.

"Nu ţi-o alege pe asta, i-a spus mama în gînd. O stea căzătoare aduce nenoroc." Dar nu a rostit nimic şi fata a confirmat:

- Da, pe asta o vreau.

În acel weekend, după ce şi-a terminat treburile casnice, Nissy Poe s-a dus de una singură la Jefferson Lick, fără să încerce teamă. Nu se aştepta să întîlnească vreun monstru, dar voia să se afunde cît de departe putea. Pădurea era minunată, întunecoasă şi adîncă şi, în timp ce-şi croia drum prin frunzişul elastic, către inima văii, simţea cum o învăluie o senzaţie necunoscută, ceva ca o binecuvîntare. Era solitudinea.

Ca să poţi urmări păsările, trebuie să devii parte din tăcere. Cine a spus asta? Vreun imbecil. Aici, în pădure, era ca în Albă ca zăpada. Pretutindeni păsări, ca nişte nori de fluturi, şi cînd cîntai, cîntau şi ele laolaltă cu tine. Păsări cîntătoare cu glugă pe căpşor, păsări cîntătoare cu pieptul galben, toate răspundeau la vocalizele ei, iar ciocănitoarele băteau ritmul. Nissy Poe şi-a dat drumul şi a cîntat. Trepidează, vibrează, rostogoleşte-te! Aceasta era marea ei taină, acest glas ca o ţîşnire de rachetă a puterii. Uneori, cînd John Poe era plecat la lucru şi copiii lui nu erau acasă şi deci nu o puteau pîrî - John Poe era, într-adevăr, nepărtinitor cu toţi ai casei, dar copiii lui erau cu totul altceva - Hellen deschidea aparatul de radio şi căuta un post care transmitea muzica cea nouă, cu formaţii şi cîntăreţi ca Driftwoods, sau Jack Haley. Şi alteori găsea chiar un post cu muzică de negri şi bluesuri, iar Hellen începea să-şi legene şoldurile şi să fredoneze muzica aceea segregată, muzica pe care John Poe o numea dansul dracilor.

- Haide scumpo, o îndemna Hellen, cîntă şi tu cu mine!

Dar Nissy Poe refuza şi îşi strîngea buzele pînă cînd arătau ca o linie albă, lividă, iar Hellen clătina din cap:

- Nu ştiu ce te poate face şi pe tine să te distrezi un pic.

După care se lăsa din nou purtată de muzică, îşi învîrtea ochii în cap şi dansa şi se rotea sub privirile inocente ale propriilor ei fiice. în acele momente, Hellen părea un copil, s-ar fi zis că regăsise o veche versiune a ei însăşi, strivită de adulta care fusese nevoită să devină.

Nissy Poe nu cînta niciodată pentru mama ei, dar se ducea la Jefferson Lick să caute singurătatea şi numai acolo, departe de lume, ocrotită de monstrul apocrif, dădea drumul vocii care revela cel mai adînc dor al sufletului ei. Muzica! Era tot ce voia de la viaţă, să fie o parte, nu a tăcerii, ci a sunetului.

Dacă ar fi existat într-adevăr un monstru al pădurii, acesta ar fi aplaudat-o. După ce şi-a picurat inima în cîntec, s-a culcat pe o moviliţă de pămînt, deşi ştia bine că va fi dojenită pentru că şi-a murdărit hainele, şi a adormit; s-a trezit cu o tresărire, văzînd că se întunecase, şi a luat-o la fugă, dar cînd a ajuns acasă a constatat că ar mai fi putut întîrzia, deoarece toţi ai casei erau morţi.

Copiii fuseseră omorîţi în paturile lor, înjunghiaţi în inimă cu un cuţit mare de bucătărie. Muriseră aproape fără să se trezească din somn. Dar John Poe avea beregata tăiată şi, după vraiştea din cameră, era clar că momente lungi se zbătuse prin încăpere, înainte de a se prăbuşi peste vechiul televizor. Ecranul aparatului era mînjit cu sînge, iar el zăcea la picioarele măsuţei, într-o baltă vîscoasă, mlaştina vieţii lui pierdute. Hellen nu era în casă, dar Nissy a descoperit-o curînd, pentru că şi caprele fuseseră cu toatele omorîte, iar Hellen atîrna spînzurată de una din grinzile şopronului construit de John Poe cu mîinile lui, pentru ca animalele să se poată adăposti la vreme rea. Jos, în mîzgă, sub picioarele ei care se bălăbăneau, zăcea un cuţit mare de bucătărie, năclăit în sînge gros, care se închega.

Pentru că n-a strigat după ajutor pînă a doua zi dimineaţa, pentru că se urcase pe o scară ca să taie funia de la gîtul mamei ei chiar cu arma crimei, pentru că petrecuse toată noaptea acolo în şopron, singură cu cuţitul însîngerat, cu mama ei, cu caprele moarte şi cu universul în flăcări, cu stelele căzătoare care se aruncau care-ncotro, Calea Laptelui scurgîndu-se (probabil că era făcută din blestematul de lapte de capră şi mirosea a pişat); pentru că era cunoscută ca o fată rea, care muşcă şi se ia la bătaie, timp de cinci minute Nissy a fost suspectă, cinci minute în care ea, fata-capră, fiica ţapului monstru din Jefferson Lick, a văzut în ochii ofiţerului de poliţie privirea aceea cu care se uita la asasinii primejdioşi. Poate că o privire de respect. Dar după cinci minute, şeriful Henry şi-a dat seama că ar fi fost foarte greu pentru un copil să săvîrşească asemenea grozăvie, să-şi spînzure mama, ce dracu' nu avea decît zece ani. Nu a fost un caz prea greu de rezolvat, o femeie nebună pe care a apucat-o amocul, o femeie trupeşă şi chipeşă, încă destul de bună pentru ca un bărbat s-o strîngă în braţe şi s-o consoleze; păcat, mare păcat că s-a lăsat doborîtă şi a clacat!

După nenorocire, tatăl ei, măcelarul Shetty şi-a făcut apariţia împreună cu amantul lui, dar Nissy nu voia să audă de măcelăria din Newport News, avusese parte de destulă măcelărire pentru o viaţă de om. în cele din urmă, a acceptat să se ducă la nişte rude îndepărtate ale lui Hellen, familia Egiptus din Chickaboom, în vestul statului New York, şi tot drumul pînă acolo, singură în autobuz, s-a întrebat de ce oare alesese maică-sa tocmai momentul acela ca să clacheze, acea zi memorabilă în care fiica ei mijlocie adormise în pădurea Jefferson Lick. Poate că nu fusese chiar un impuls de moment. Poate că Hellen aşteptase pînă cînd ea, Nissa, s-a găsit în afara pericolului. Poate că ea fusese aleasă să supravieţuiască, poate că mama ei o selectase ca pe unicul membru al familiei care merita să trăiască. Poate că mama ei văzuse sau auzise ceva la ea, altceva decît sălbăticia sau violenţa, şi din această pricină îi cruţase viaţa. Nissa, steaua ei căzătoare!

"M-a auzit! Hellen m-a auzit, şi-a spus ea. Probabil că într-o zi m-a urmărit în pădure, fără ştirea mea, şi de asta a aşteptat să lipsesc de acasă. Trăiesc pentru că ea a vrut să cînt."