Suntem agresaţi zilnic de atâtea aberaţii, mizerii şi diversiuni întru buimăcirea "populaţiei", încât mă simt tot mai des înhăţat în ghearele descurajării, ale tentaţiei de a renunţa la orice reacţie. De ce să mai scriem despre? Ne imaginăm că ne va citi şi altcineva în afară de noi, aceştia, o minoritate dependentă fizio­logic de scris, de carte, de revista de cultură? Şi chiar dacă - hai să zicem - măcar o parte din acel "public ţintă" pe care-l avem în vedere în actul scrierii ne-ar citi, ce s-ar întâmpla? Nu s-ar întâmpla nimic. Carapacea nesimţirii e atât de groasă, încât n-o poate străpunge nici o idee, cu oricâtă pregnanţă stilistică ar fi ea lansată. Evoluăm - ba involuăm! - pe culoare a căror şansă de întâlnire e tot mai îndoielnică. Cui să-i pese? Noi cu scârţa-scârţa pe hârtie, ei cu biznisul, cu matrapazlâcul, cu talcşăul, cu nunta ori cu bo­tezul secolului, cu prăpădul mistreţilor, cu campania, cu resuscitarea promisiunilor moarte, cu picior spate gios şi pupatul piaţa endependenţi.
Aşa acum, când încerc să dau expresie unei "opinii", unei "atitudini", cum îi şade bine unui cetăţean responsabil, pe tema acestui "Pact pentru educaţie", stau şi mă întreb dacă are vreun rost. Dacă nu cumva impulsul meu cu civică motivaţie nu rămâne doar o reacţie de defulare într-un moment de apelpisire faţă cu absurdi­tăţile care ne împresoară. Căci - vorba unui vajnic bărbat - ce se întâmplă? Se întâmplă că ceea ce, la o primă vedere, pare o iniţiativă în fine salutară - mai bine mai târziu... - nu este de fapt decât o consacrare retorică a unei normalităţi ce se lasă aşteptată. E ca şi cum am convoca un impozant conclav pentru a decide că, oricine s-ar afla la guvernare, brutăriile trebuie să producă fără oprire o pâine care să nu dău­neze grav sănătăţii. Asta încă n-ar fi nimic dacă, mai departe, doar la o răpide ochire, n-ai constata că "documentul" e o aglomerare de enunţuri foarte principiale, într-o limbă de lemn aurit, fără alt cusur decât acela de a fi lipsite de orice conţinut concret. Şi consecutiv, fireşte, astăzi ca şi alte dăţi, cu o eficienţă nulă. Vorbe. Dovadă lipsa de ecou a evenimentului. A fost o mică vânzoleală mediatică vreo două, trei zile înainte şi după semnarea "pactului", apoi s-a aşternut acel silenţiu rău prevestitor care urmează de obicei evenimentelor gonflate.
Adevărul de necontestat e că sistemul educaţional românesc se află în coada lumii civilizate şi pe treapta cea mai de jos din propria-i istorie, altădată glorioasă. Dar dezastrul nu se perpetuează de optsprezece ani, ci de şaizeci. El a început din motive politico-ideologice odată cu reforma comunistă din 1948, iar din 1989 continuă din iresponsabilitatea şi incompetenţa guvernanţilor. Pentru ca azi - exceptând câteva onorabile instituţii unde dascăli cu vocaţie şi demnitate refuză să abdice de la ceea ce Noica numea "rigorile culturii" - azi, aşadar, şcolile au ajuns nişte sinistre focare de insolenţă, trivialitate, "fiţe", snoabe, dezmăţ, violenţă şi criminalitate in nuce. Ca să nu mai pomenim şi de mizeria materială, de tavane care se prăbuşesc peste clase, de şcolile rurale sau periferice fără dotări elementare, unde copiii cad în privăţi horror... Printre miniştrii de strânsură care au tot făcut figuraţie în guvernele ce s-au succedat din '89 încoace, au fost şi câţiva - Şora, Marga, Miclea - care au încercat să urnească o reformă de fond. N-au reuşit. N-au rezistat. I-a torpilat de fiecare dată monstruoasa coaliţie a mediocrităţii şi imposturii, solidaritatea sordidă a virtuozilor ideilor de gata şi a limbii de lemn, fanii manualului unic, specialiştii în formularea greşită a subiectelor, generoşii care umflă notele, educă şi încurajează furtul prin copiat la probele scrise şi fac publice înaintea examenelor nu doar subiectele, ci şi răspunsurile, pentru ca formarea roboţilor decerebraţi să se realizeze "în cele mai bune condiţiuni". Poate generalizez excesiv, dar, din păcate, impresia care predomină şi ia proporţii e aceea că sistemul e putred, nemaiputând fi asanat decât prin soluţii radicale.
într-un memorabil dialog cu H.-R. Patapievici la TVRCultural, dl. Solomon Marcus a rostit sintagma "matematică mohorâtă". Aşa este, spunea d-sa, matematica predată în şcoală. Făcută parcă anume să îndepărteze copilul de înţelegerea esenţelor. Dar şi literatura din şcoală e mohorâtă, făcută parcă anume să îndepărteze copilul de lectură. Dar toată şcoala e mohorâtă, într-o societate debusolată în care guvernanţii refuză să accepte că sănătatea şi educaţia sunt singurele priorităţi vitale, pe termen lung, o societate în care dascălul-apostol e disparent, lipsit de orice motivaţie, iar principiile şi valorile sunt învăluite într-o confuzie sulfuroasă, cu ajutorul zelos al media şi în primul rând al televiziunilor comerciale, isterizate de rating. Ieşirea din acest marasm educaţional nu cred că se va putea realiza decât pornind de la zero, adică de la redefinirea rostului şcolii. Lucru pe care nu l-ar putea face decât o echipă (şi nicidecum o comisie aglutinată politic) formată din oameni oneşti, culţi şi competenţi în materie de educaţie (şi nu de construcţii). Ei ar putea porni, bunăoară, de la cea mai simplă, esenţializată şi concisă formulare pe care am cunoscut-o, aceea a lui Richard Rorty (citez din memorie): "Rostul şcolii e să producă oameni culţi şi gânditori independenţi, care să poată face singuri deosebirea dintre bine şi rău."
Aici, o mică pauză de reflecţie. Căci, dacă, de bine, de rău, ştim ce înseamnă gânditor independent, ce înseamnă bine şi rău, va trebui să cădem de acord asupra a ceea ce înţelegem prin om cult. Dacă, însă, mai păstrăm obiceiul de a citi şi altceva decât tabloide cretinizante, ne-ar putea ajuta venerabila doamnă Marguerite Yourcenar care, în celebra ei convorbire cu Mathieu Galey, a lăsat posterităţii un veritabil cod al educaţiei, unde sunt integrate toate cele de care avem nevoie pentru a resuscita un sistem educaţional aflat în colaps. Spaţiul nu-mi îngăduie să-l citez în întregime, dar iată primele precepte prin care sper să stimulez apetitul pentru cunoaşterea întregului text, virtual generator al unui reviriment: "M-am gândit deseori cum ar putea fi educaţia copilului. Cred că ar trebui nişte studii de bază, foarte simple, unde copilul să înveţe că el există în sânul universului, pe o planetă ale cărei resurse va trebui mai târziu să le menajeze, că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii şi că cea mai mică greşeală sau cea mai mică violenţă riscă să distrugă totul. Ar învăţa că oamenii s-au ucis între ei în războaie care n-au făcut decât să aducă alte războaie şi că fiecare ţară îşi aranjează istoria minţind, ca să-şi satisfacă orgoliul ş...ţ". Deşi n-a apucat crâncenele realităţi de azi, codul Margueritei Yourcenar are o valoare perenă şi soluţii de bun simţ până şi în chestiuni de acută actualitate, cum ar fi, iată, problema aprig dezbătută acum a religiei în şcoală: "în materie de religie, nu i s-ar impune şcopiluluiţ nici o practică sau dogmă, dar i s-ar spune câte ceva din toate religiile mari ale lumii şi mai ales a celor din ţara în care se află, pentru a trezi în el respectul şi a distruge dinainte anumite prejudecăţi odioase."
Ar putea fi acesta documentul de bază pentru elaborarea unei reforme de fond. Nu cred că ar fi nevoie pentru asta de vreun "pact" retoric, cu implicaţii politice şi electorale, ci doar de oameni cu o autoritate întemeiată pe prestigiul profesional şi moral, beneficiind totodată de un scut legislativ care să-i apere de săpăturile imbecililor şi lichelelor cu statutul primejduit.
Recitind acum gândurile doamnei Yourcenar, parcă dezabuzarea pe care mi-o mărturiseam la începutul acestor însemnări exasperate, m-a mai părăsit. Poate, îmi zic, nu e totul pierdut. Poate merită totuşi să mai scriem despre. Poate se va deştepta realmente românul şi va găsi calea de a salva de la dezumanizarea consumistă generaţiile care se ridică azi. Dar afla-se-vor urechi de auzit măcar în al doisprezecelea ceas?