Da, pentru împătimiţii
dansului, pentru cei
pentru care a-ţi trăi
viaţa este echivalent
cu a dansa, a crea dans
pentru tine şi pentru
alţii, care sunt supuşii
şi ei aceleiaşi nevoi imperioase,
pentru cei pentru care orice
imagine şi orice sunet se
metamorfozează într-o mişcare
de dans – a te opri din dans
este un lucru de neconceput.
Mai demult, ca un prim pas pentru
împătimiţii dansului, care au atins o
anumită vârstă, a fost constituirea,
pe lângă o trupă nordică, Nederlan
Dans Theater (NDT), a încă două
companii: în prima NDT2, creată în
1982, dansau cei mai tineri, încă în
pregătire, încă în formare, pentru a
putea intra în NDT1, compania
principală, în care evoluau cei ajunşi
la punctul maxim al maturităţii artistice,
iar în 1991 s-a creat şi NDT3-seniori,
pentru cei ale căror experienţă şi
plastică înnăscută le permitea să dea
viaţă anumitor forme de dans, aceştia
având propriul lor repertoriu. Un
astfel de spectacol al unor seniori
celebri, personalităţi care au contribuit
din plin la scrierea dansului european
al ultimelor decenii ale secolului
trecut, am avut prilejul să vedem, de
curând, pe scena mare a Teatrului
Naţional Bucureşti, datorită generoasei
Asociaţii JTI România. În cadrul
Întâlnirilor JTI, i-am putut vedea sau
revedea pe Mats Ek, Ana Laguna,
Dominique Mercy şi Susanne Linke,
în spectacolul Quartet Gala. Întâlnirea
sau reîntâlnirea nu a fost uşoară
pentru iubitorii dansului, ci din
cale afară de încărcată emotiv. Primul
artist al serii a fost Dominique Mercy,
artist francez, care a dansat atât la
Paris cât şi la Wuppertal, fiind unul
dintre interpreţii cei mai importanţi
ai Pinei Bausch, în Café Müller, (1978)
sau în Nelken (1982) imortalizat în
filmul lui Chantal Akerman, Un jour,
Pina m-a demandé (1983). El a apărut
în piesa Acel băiat cu ziarele, concepută
de mai tânărul coregraf Pascal Merighi
în colaborare cu Dominique Mercy,
pe fragmente muzicale de Henrich
Biber, Clan of Xymox, Frédéric Chopin
şi Nicolas Jaar. Urmărindu-l, puteai
citi, când şi când, estompat, o elegantă
siluetă în mişcare, cu o linie superbă.
Suficient ca la sfârşitul piesei să
izbucnesc, necontrolat, în plâns,
venindu-mi în minte versurile poetului
„totuşi este trist în lume”. Mats Ek
şi Ana Laguna m-au readus la o stare
mai bună cu piesa lor Cartoful, pe
muzică de György Kurtág şi Marta
Kurtág. Inteligenţa coregrafului şi-a
spus şi de astă dată cuvântul, în
conversaţia cu partenera şi soţia sa
Ana Laguna, conversaţie exprimată
bineînţeles prin dans şi având ca
ingrediente o boare de duioşie şi
un consistent umor. Mats Ek, care
înseamnă un nume de referinţă în
istoria dansului european, s-a afirmat
mai întâi în teatru şi apoi în balet,
detaliu sesizabil tot timpul în creaţiile
sale, inclusiv în cele văzute la această
Gală, şi a însumat, după 1976, peste
30 de creaţii originale, inovatoare,
de o expresivitate marcantă, propunând
mereu viziuni noi asupra realităţilor
contemporane. În 1978 am avut şi
noi şansa de a vedea la Bucureşti,
trei dintre aceste creaţii, Sfântul
Gheorghe şi Dragonul (vizând
colonizarea), Soweto (vizând apartheidul),
Casa Bernardei Alba ( vizând obsesiile
perverse), creaţii pe care le-am
consemnat, la vremea respectivă,
tot în paginile României literare.
Ana Laguna, dansatoare suedeză,
dar de origină spaniolă, a fost interpreta
favorită a lui Mats Ek şi ulterior soţie.
Linia pe care a dat-o rolurilor ei a
imprimat acestora vigoare, unghiulozitate
dar şi căldură, contribuind din plin
la creaţia coregrafului cu propria
sa personalitate. Tot împreună cu
Ana Laguna a dansat Mats Ek şi în
ultimul număr din recital, Amintiri,
pe muzică de Niko Rölcke, piesă
desfăşurată într-un ambient domestic,
care amintea deApartamentul, montat
de Mats Ek la Opera din Paris, în anul
2000, şi unde tot umorul fin marchează
atmosfera, tonificând-o. O notă specială
a adus în recital Susanne Linke, în
piesa Un solo pierdut... cu salutări
către Dore. Faptul că a folosit ca
muzică Sărbătoarea primăverii de
Igor Stravinsky ( şi încă dirijată de
Pierre Boulez ), a plasat-o într-un
context coregrafic extrem de pretenţios,
celebru chiar, pornind de la creaţia
lui Vaslav Nijinsky pe această muzică
şi până la cea a Pinei Bausch. Şi totuşi
şi modesta sa variantă stă în picioare,
are îndreptăţirea de a exista, datorită
subtilei modalităţi în care vibra corpul
ei, în posturi aproape statice, corp
modelat iniţial în şcoala expresionistă
a lui Mary Wigman şi apoi la Essen.
Coregrafa, dublată de interpretă, şi-a
dat măsura talentului, în anii ’80 şi
’90 ai secolului trecut, tocmai prin
astfel de solo-uri.
Asemenea întâlniri sau reîntâlniri
au mai întotdeauna două faţete:
bucuria de a-i avea aproape, de a te
bucura de prezenţa vie, directă a
unor mari artişti, unii intraţi în
legendă, dar şi strângerea de inimă
că trebuie să suprapui peste imaginile
vechi şi dragi un voal delicat şi
nostalgic.
