Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Să nu superi un neamţ bătrîn de Simona Vasilache


Cele trei litere, A, U, D, venind de la ad usum Delphini, ştampilate discret pe analizele ,îmbunătăţite" care li se arată, uneori, bolnavilor fără scăpare, ar putea însoţi, la fel de bine, multe concesii făcute, uşor teatral, vîrstei ori slăbiciunii. Nu e numaidecît vorba de-o cumsecădenie cam nelalocul ei, ci, mai curînd, de scuza pe care ţi-ar putea-o da speranţa nejucată a unui ,spectator" pe care-l fericeşti puţin, chiar şi minţind din curtenie. Însă cînd lucrurile iau întorsătura unui aranjament destul de lucrativ, şi judecăţile, fireşte, se complică. E ceea ce se-ntîmplă, la scară mare, în primul roman al lui Ioan T. Morar, Lindenfeld, de curînd publicat la Polirom.

Într-un sat din România, la nişte ani de la Revoluţie, dar încă destul de aproape cît să se mai ştie rînduiala, vine ,vizita". Totul se făţuieşte la repezeală, se cheamă oameni şi se repetă, nu atît ca să pară totul normal, cît ca să ,dea bine". Pînă aici, nimic neobişnuit. Doar că în Lindenfeld, localitatea nemţilor din Banat, se întîmplă fapte mai ciudate. Întîi, cînd se povesteşte despre el, parc-ar fi şi parcă nu e. Nişte ,boemi" (adică trăitori în Boemia), care se numeau pe ei înşişi pemi, şi-au căutat, pribegind, un rost aici. Şi au făcut un sat de oameni tineri. Pe urmă, vremurile s-au schimbat, comunismul i-a forţat ba să plece înapoi, ba să ia drumul Siberiei, fiindcă i-au adăpostit pe românii din Rezistenţă. Puţinii rămaşi au îmbătrînit, s-au înrudit, în izolarea lor, tot mai strîns între ei, pînă cînd neamul li s-a stricat şi a dispărut. După cincizeci de ani, Klaus Bernath, plecat în Germania dintr-un cătun care abia începea să scîrţîie, dar n-ai fi zis că se duce, vrea să vină înapoi, nici el nu ştie prea bine de ce. Rudele lui, veri, verişoare, nepoţi şi-au trăit toată viaţa, aceea pe care le-o cunoaşte Klaus, într-o casetă cu scrisori. Cu oamenii care-ar mai fi acum pe uliţe n-ar avea decît să-şi dea bineţe. Ce altceva, în fond, să-şi spună? Şi-atunci, dacă el tot nu-şi mai aminteşte mare lucru, nici nu contează prea mult că ultimul locuitor al satului a murit, de fapt, cu ani în urmă.

Cu o regie bună, la indicaţiile lui Otto von Romanoff, biograful miliardarului neamţ, se poate aranja, în cîteva zile, un sat la cheie. Oricum, ceea ce ar găsi el acolo ar fi numai ficţiune, în care s-ar sili să caute stimulente pentru memoria lui trădătoare. Subiectul aduce, de departe, cu Muzica înghiţită, romanul lui Christian Haller, publicat tot la Polirom, anul trecut, în traducerea Norei Iuga, unde o mamă care s-a simţit toată viaţa o emigrantă în Austria natală, îmbolnăvindu-se de Alzheimer, îşi trimite fiul să verifice, în Bucureştiul în care ea a copilărit, amintirile ei nesigure, virusate. Aceeaşi apă de Köln, îmbibînd o lume dintre războaie care încearcă să se mai adune, doar că-i lipseşte, la Haller, ,isteţimea" ŕ la roumaine. Cu un primar de strînsură, Petrică Florescu, Reinhard pe numele lui de scenă pe care, ca fost activist, l-a mai folosit şi altădată, dispus să îndrepte totul, la minut, cum îţi aşază un fotograf reverul, iubitul fiu al satului nu mai trebuie să-şi chinuie ţinerea de minte. Sînt, acolo, pentru el, de-a gata, poveşti de-o săptămînă, roluri învăţate în pripă de actorii de la Teatrul German, puşi să joace, în port bănăţean, ceva gen Heildelbergul de-altădată. Se descurcă, aşa nepurtaţi prin spectacole cum sînt, pe deasupra şi cu o ,coadă" de studenţi la Belle Arte, veniţi, taman atunci, cu Profu' să picteze ceva pustietate. Un amănunt pare, totuşi, să-i dea de gol, deşi nu ştim cu siguranţă că-i aşa. Zice-s-ar că, dintre simţurile noastre, mirosul e cel mai atavic. Poate că de-asta, stocate de-un creier mai vechi, amintirile olfactive se şterg cel mai greu. Pentru Klaus, un aproape străin nimerit într-o înscenare pe care nu poate, după datele lui, doar file de corespondenţă în parte eludată, s-o dea în vileag, Lindenfeld este o aromă. Este mirosul cîmpului de tei care Klaus nu-şi explică unde-or fi dispărut aşa, toţi. Gafă monumentală: refaci o aşezare de la temelie, dar nu-i adevereşti tocmai numele. De fapt, pentru ei toţi, Lindenfeld nu mai e un toponim analizabil, ci o parolă. Un fel de-a intra într-o lume cu spiriduşi, o seară a Crăciunului în plină vară cînd, de pe-o oră pe alta, se pun în ordine păpuşile. Dintre ele, singura care trăieşte, arătîndu-se din timp în timp, ca zînele la izvor, e Gudrun, iubita de-odinioară a lui Klaus Bernath, pierdută demult, moartă odată, într-un lagăr. Aşadar, nu spectacolul lor, ci amintirile lui, puţine cîte sînt, cu parfumul pătrunzător al teilor uscaţi fără vreme.

De fapt, Klaus nu vine la spectacol. Îl cheamă tocmai singurătatea, uitarea şi boala unui sat învins. A trăit, spune, printre oameni fragili, ale căror temeri i-au permis să prospere. Are, acum, nevoie să-şi înghită propria-i slăbiciune, să-şi scormonească iluziile dintre care teatrul ambulant din Lindenfeld nu e, nici pe departe, cea mai mare. Doar că, asemeni plînsului ritualic la care ,fericitul" fugar se dedă la intervale fixe, învecinarea cu o scenă care e, pentru cîteva zile, chiar casa lor, îi face pe oameni să caute. Să vrea să mărturisească. În povestea mare stau, ca nişte broscuţe de hîrtie, alte povestiri săltăreţe împinse, o vreme, în cutie. A grupului de tineri pictori, trăind într-un melanj de farsă şi minciună. A profesorului lor care, pe lîngă că e protectorul Iuliei, nereuşită la facultate dar consumîndu-şi, cu toate astea, viaţa de studentă (şi de amantă a lui), a mai fost şi protejatul Securităţii, care l-a adus la catedră. Victima unei mizanscene (din nou....), nu pare prea vinovat. Ca el, în grupul de blufeuri, mai e cineva. Vine, la rînd, Otto, niţel iresponsabil, ca orice romancier, gîndindu-se că lumea poate fi, în fond, adusă din condei. Cu viaţa, cam aşa stau lucrurile. Fiecare dintre ei, aceia care s-au descurcat, într-un fel sau altul, fără probleme mari, aşa că sînt numai potriviţi în rolul de supravieţuitori, a trecut, la anii lui, prin cacialmale şi mai şi. N-o să se formalizeze, acum, pentru puţină distracţie pe bani buni. Trag o spaimă, cînd Bătrînul (personajele lui Ioan T. Morar joacă într-un fel de parodie după teatrul expresionist, ,recunoscute" fiind prin numele lor generice) e cît pe ce să le strice script-ul, simţindu-se atît de bine că n-ar mai pleca. Tot natura, nu scenariul, rezolvă drama: Klaus Bernath moare de inimă, într-o noapte, în somn, visînd, probabil, tei. Zîmbea.

Se întîmplă, în romanul lui Ioan T. Morar, un lucru neobişnuit, care te face să treci peste anume secvenţe pasate cu anume parcă plictis. Gazdele, toate, acolo, regizează ceva. Numai că, peste voinţa lor de actori onorabili, Lindenfeldul duce cu el o poveste pe care ei n-or s-o ştie niciodată. Klaus vine să retrăiască acea poveste, nu ficţiunea lor răstălmăcită. O poveste de iubire, veche şi străvezie ca o floare presată. O floare de tei. În el trăieşte şi altcineva decît miliardarul nostalgic sau decît copilul pentru care toate verişoarele sînt la fel. E îndrăgostitul de-un trecut palid şi trist, amăgit, mereu, cu partituri. Jucate (şi scrise...) de-adevăratelea. Singurul lui epitaf? Versurile lui Goethe: Aparenţa, fie-ţi dragă - şi ţie, cititorule... - De-adevăr şi joc se leagă...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara