Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Să nu-l uităm pe MHS! de Tudorel Urian

Toată lumea este de acord că Mircea Horia Simionescu este unul dintre autorii emblematici pentru proza românească din a doua jumătate a secolului XX. Formula care l-a făcut celebru, "ingeniosul bine temperat" îi vine ca o mănuşă acestui prozator greu de clasat pentru care fiecare nouă apariţie editorială înseamnă o altă formulă stilistică, spre admiraţia cititorilor şi uimirea criticilor. Cu o inteligenţă narativă puţin comună, Mircea Horia Simionescu îşi surprinde mereu cititorii prin abordări deloc uzuale în tradiţia prozei româneşti, cum ar fi ordonarea materiei epice după regulile stilului administrativ sau după principiul lexiconului. Ceea ce la nivelul formal de fond al construcţiei epice (hard-ul romanelor şi prozelor scurte, dacă se poate vorbi de aşa ceva) pare de un schematism dezarmant, se complică fundamental la nivelul stilului, al frazei propru-zise (soft-ul romanelor). Totul se transformă într-un foc de artificii, cuvintele şi expresiile stilistice explodează, verva lingvistică devine de nestăvilit, autorul execută cu măiestrie fandări şi piruete verbale, calambururile, jocurile de cuvinte, coq-a-l'âne-urile sunt la ele acasă. Şi dacă în literatura română nu prea are corespondent, scrisul lui Mircea Horia Simionescu poate fi pus în relaţie cu cel al unor colegi de generaţie din spaţiul sud-est european (Milorad Pavic, Danilo Kis) sau cu cel al mai tânărului autor maghiar (născut la Cristuru Secuiesc), Szávai Géza.
Este greu de explicat conul de umbră în care pare să fi intrat receptarea prozei lui Mircea Horia Simionescu după decembrie 1989. Fireşte, autorul este pomenit cu deplină deferenţă ori de câte ori vine vorba de "Şcoala de la Târgovişte", dar rareori este inclus în diversele bilanţuri care încheie anii literari sau este încadrat în tabloul prozei româneşti actuale. Uitat este şi din diversele programe de traducere a scriitorilor români, foarte la modă în ultima vreme. Cum se explică această ignorare cvasi-generală a unui clasic al prozei româneşti actuale aflat printre noi, relativ uşor de contactat printr-un simplu apel telefonic? Poate prin discreţia excesivă a omului care îşi petrece o bună parte din timp departe de Bucureşti, iar atunci când apare (de obicei la târgurile de carte) stă relativ retras în colţul său, cu o pipă stinsă în mână şi discută discret cu vreun prieten de demult sau cu vreun admirator ocazional. Apoi, a avut neşansa de a-şi publica mai toate cărţile din epoca tranziţiei la edituri onorabile, dar cu strategii de marketing mai discrete, care nu au reuşit să dea momentului literar importanţa cuvenită. De aceea, ele au rămas aproape necunoscute marelui public.
Pe acest fond de aproape uitare, gestul redacţiei "Observator cultural" de a-l omagia, în urmă cu o săptămână, pe Mircea Horia Simionescu la prima ediţie a premiilor revistei, este unul de mare distincţie, care trebuie salutat aşa cum se cuvine. Juriul care a optat pentru Mircea Horia Simionescu merită toate felicitările.
Volumul Literatură dus-întors (care mi-a căzut în mână acum, la doi ani de la apariţie) ilustrează cum nu se poate mai bine condiţia autorului în anii tranziţiei. Publicată de o editură din Târgovişte (la care, de altfel, se tipăresc în mod constant şi cărţi ale altor autori importanţi: Barbu Cioculescu, Alexandru George), cartea este alcătuită din tabletele semnate de Mircea Horia Simionescu în revista "Litere" (nici ea cu o foarte mare difuzare), între anii 2001 şi 2005. Însemnările acoperă o diversitate largă de teme, de la povestirea unor vise, observaţii critice asupra stilului scriitorilor şi publiciştilor de azi, amintiri legate de prietenii din Şcoala de la Târgovişte (în special, Radu Petrescu), impresii de lectură, note de călătorie, pagini de jurnal, consideraţii asupra operei proprii şi a receptării acesteia în paginile revistelor literare şi chiar mici anecdote cu scriitorii pe care i-a cunoscut în cele mai felurite ipostaze de-a lungul îndelungatei sale cariere literare. Tonul este de fiecare dată unul foarte jos, de cozerie relaxată, uşor ironică, fără patetisme şi formulări sentenţioase. Cel puţin la început, textele sunt - potrivit autorului - rezultatul meditaţiilor somnolente din starea de trezie, înregistrate pe reportofon şi transcrise tel-quel. De aici, poate, uneori aspectul lor vag suprarealist, accentele de vis care învăluie logica, analogiile nu întotdeauna foarte evidente în plan raţional, dar cu putere de sugestie în plan artistic. Recitite după o vreme, aceste notaţii arhivate în nişte mape, i-au prilejuit autorului o revelaţie. Scrie Mircea Horia Simionescu, în Între vis şi realitate, un text care poate îndeplini cu succes rolul de prefaţă a volumului: "Surpiza pe care mi-au făcut-o lecturile ŤNocturnelorť (sub acest titlu se află în mape) a fost că, mai puternic decât scheletul unui roman sau al unei povestiri, s-a alcătuit din lectura la rând rapidă... un gen necunoscut, un hibrid egal de monstruos şi de fascinant, a cărui paternitate am recunoscut-o neîntârziat. După Ťmăsurătorileť de până acum, aş situa vietatea (nu, nu conced să o numesc corcitură) între fişa caracterologică, schiţa literară, anamneza medicală, foaia de observaţie a lingvistului şi eseu sau chiar poezie" (p. 8).
În aceste gânduri aflate între vis şi realitate, se amestecă de-a valma judecăţi literare, amintiri dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, idei apărute în conversaţiile de peste zi, replici de demult revenite surprinzător în minte prin inexplicabile capricii ale memoriei. Nu toate tabletele din componenţa volumului pot fi însă încadrate în această categorie. Există şi texte perfect raţionale, inclusiv polemice, precum cel intitulat Bietul dicteu automat, în care prozatorul ia atitudine împotriva criticilor care trag concluzii după citirea cu superficialitate (în cel mai fericit caz) a cărţilor despre care scriu. Criticii care procedează în acest fel aduc mari deservicii literaturii. Potrivit autorului ei demisionează de la chiar menirea lor şi, indirect, încurajează confuzia de valori şi promovarea subliteraturii. Deranjat de modul în care a fost comentat romanul său Cum se face, Mircea Horia Simionescu scrie: "Dacă un specialist programându-se să desfacă şi să evalueze, prin lecturi repetate, un roman care ţipă la fiecare pagină noutatea unei propuneri de reverificare a interesului pentru naraţiune chiuleşte de la lectura confratelui lăudat şi-i ironizează şi simplifică demersul şi modelul (spune-i macheta), de ce ne-am mai plânge de criza speciei, de biruinţa iminentă a subliteraturii? Prin regretabila întâmplare a recenzării detracate a romanului meu, eu disting o faţă a fenomenului mai general al demisiei criticii de la înaltele sale funcţii formatoare. Poate de aceea, îmi mai spun, epica, lăsată de izbelişte de criticii importanţi, a preluat ea (recunosc că adesea forţat şi amatorist) opera de şcolire" (p, 74). Pentru a preîntâmpina astfel de interpretări superficiale în viitor, prozatorul îşi propune ca la următoarele sale volume de povestiri să anexeze şi câte un ghid de întrebuinţare în care să explice toate subtilităţile narative, astfel încât lectura să fie una fără echivoc, indiferent de pregătirea şi atenţia cititorului/comentatorului.
Lipsa de emfază stilistică, pariul pus pe tonurile minore, miza pe universul mic şi pe insignifiant conferă specificitatea scrisului lui Mircea Horia Simionescu. Autorul este primul care atrage atenţia asupra acestui aspect printr-un autodenunţ ironic din care cititorul inteligent poate trage singur concluziile: "De mai bine de două decenii, în loc să construiesc capodopere (ceea ce, e uşor de constatat după probe, n-aş reuşi niciodată), îmi consum dramatic energiile, celelalte unelte, cu cercetarea anatomiei obiectelor universului mic, funcţiunilor şi cu raporturile ce le îndeamnă să se ridice la suprafaţa câmpului vizual, mai departe/ mai aproape, în lumina conştiinţei, zonă din care se poate capta mişcarea celor mai intime resorturi şi mecanisme ale vieţii". (pp. 115-116).
Mircea Horia Simionescu este unul dintre marii novatori în proza românească postbelică. Ignorat de o bună parte a criticii, tratat cu superficialitate de alta, el riscă paradoxul ca, în viaţă fiind, să fie simultan un clasic al literaturi române şi un scriitor aproape uitat. Cu siguranţă, locul său în peisajul prozei româneşti de azi trebuie regândit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara