Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Să mergi toată viaţa cu un glonţ în inimă! de Petre Tănăsoaica

Am trecut de nenumărate ori pe bulevardul Take Ionescu din Timişoara şi de fiecare dată privirea îmi era furată, înainte de a ajunge la intersecţia Punctelor Cardinale, de un gladiator aşezat într-un scuar, unde, de obicei, bunicii ies cu nepoţii la joacă.

Pe soclul său, personajul cu sabia ridicată înspre cer pare mai degrabă soldatul unei armate în destrămare, ieşit din câmpul luptei fără un picior. N-am avut niciodată curiozitatea să mă opresc să îl privesc îndeaproape, iar acum aflu, din albumul editat de Muzeul Naţional de Artă al României, ca un omagiu adus memoriei lui Constantin Popovici, la 20 de ani de la plecarea dintre noi, că îi aparţine acestuia. Monumentul este dedicat Revoluţiei timişorene şi reproduce un învingător de ghips, realizat cu mai mulţi ani în urma izbucnirii revoluţiei de la Timişoara. Învingătorul păşeşte în libertate invalid, iar senzaţia pe care ţi-o lasă este că lupta din spate a fost cu mult mai uşoară decât cea care îl aşteaptă în faţă. În acelaşi timp, este aproape imposibil să-ţi imaginezi că autorul acestei lucrări este unul şi acelaşi cu cel care a făcut monumentul de la Hidrocentrala Vidraru, însuşit de propaganda comunistă ca pe un simbol al victoriei socialismului.

În albumul, de care am amintit, se găseşte şi o schiţă a monumentului de la Vidraru, şi care a primit titlul de Prometeu; el trebuia să facă legătura simbolică între mitul antic, al celui care a dăruit oamenilor, cu propriul sacrificiu, focul şi glorioasa materializare a acestuia. Privită cu atenţie, schiţa dezvăluie nişte amănunte care pot să ajute la interpretarea operei lui Constantin Popovici. Pe coala de desen, acesta pare că a desfăcut în două Coloana Infinită a lui Brâncuşi, ale cărei romburi se realcătuiesc în elementele constitutive ale unui personaj scenefiction, un robot al cărui chip împrumută o efigie greacă.

Am făcut această specificaţie pentru că, pe parcursul întregii desfăşurări a lucrărilor din expoziţia comemorativă de la Muzeul Naţional de Artă, vom regăsi mereu elemente care ne vor aduce aminte de simplificările la care ajunsese Constantin Brâncuşi, în căutarea unei sugestii profunde de esenţializare a materiei ce-şi pierde greutatea fizică şi devine o continuă lunecare într-un spaţiu visat.

Constantin Popovici nu cade, însă, niciodată în plasa seducţiei brâncuşiene până la pierderea autorităţii personale şi investighează resursele pe care le oferă istoria artei, urmând să le comprime într-o expresie autentică, metabolizând propriile accidente biografice, exploatate până la ultima consecinţă. Din această perspectivă, el pare că se deplasează în sens invers, pe propriul construct estetic, faţă de traseul brâncuşian.

Expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă cuprinde în primul rând seria grafică, executată pentru o expoziţie ce ar fi trebuit să fie vernisată la Paris în 1988 şi care, din motive pe care n-am reuşit să le aflu, nu s-a mai întâmplat.

În numai trei luni, ne povesteşte istoricul Elena Orariu, în deschiderea albumului comemorativ, cu o înverşunare ieşită din comun, Constantin Popovici a realizat 177 de lucrări, majoritatea în tehnica guaşei.

Aproape toate temele abordate sunt legate de moartea tragică a tatălui său, care a fost asasinat sub ochii copilului de numai opt ani care a fost. Este atât de pregnantă suferinţa, încât artistul va construi adevărate mitologii personale, printr-un transfer natural către simbolistici ce invocă moartea, supravieţuirea, singurătatea, zborul frânt, căderea… Aproape fiecare pasaj tematic al planşelor aflate pe simeze va fi însoţit, ca un fel de obiectivare, de lucrări sculpturale, în lemn şi fier. Tăietura lungă, întreruptă deseori brutal de necesităţile alcătuirii unui minimalism sever, se regăsesc în pensulaţiile largi de pe planşetă, ca şi când ar trebui să facem imaginar transferuri coloristice, deseori sumbre, iar altă dată lăsând în suspans o alcătuire ce ar putea să fie.

În întregul său, expoziţia pare să înghită, cu o lăcomie feroce, expresiile unei modernităţi ce par să fi ajuns cu întârziere la el, deşi din notele biografice ştim că a călătorit mult, a expus în afară, a fost medaliat şi lucrările sale au fost achiziţionate de galerii de artă occidentale. De unde ar veni, deci, această senzaţie, este întrebarea firească pe care ţi-o pui şi la care, cu o oarecare strădanie, îi şi afli răspunsul: Constantin Popovici operează în interiorul unei clasicizări a modernităţii, prin absorbţia pe care o face din curentele traversate de ea. Aşadar, pensulaţiile largi de culori pure, amintind de fovişti, îl ajută să simplifice, din mişcări puţine, obiectele interesului său. În această expoziţie, artistul se află la un capăt de drum, în care toate mijloacele de expresie s-au maturat, au intrat în natura gesturilor sale, trăieşte expresia pe care ne-o transmite ca pe un lucru esenţializat, ieşind din topirea tuturor amănuntelor, ce ar putea să convulsioneze interpretarea finală. Degajarea acestor amănunte nu desfiinţează, însă, cum te-ai aştepta, subiectul interpretării sale. Tuşele trase cu creta pe cartonul negru sau pensulaţiile largi, cum am amintit mai sus, sunt pure reproduceri ale tăieturii de secure în lemnul vreunui copac, ce urmează să călătorească din pădure, în haine simbolice, la muzeu.

Să ne întoarcem, însă, la o afirmaţie făcută mai înainte, referitoare la spiritul brâncuşian, ce pare să îl pândească din subconştient pe Constantin Popovici. Dacă mi-aş forţa puţin imaginaţia şi l-aş vedea pe Brâncuşi pictând, aş vedea probabil aceeaşi simplitate a liniilor, numai că suferinţei i-ar lua locul bucuria. Aşadar, Păsările lui Constantin Popovici, de exemplu, nu se înalţă ca să lase în urma lor numai zborul, ci se duc spre înalt ca să se prăbuşească. Este ca şi când pictorul-copil, cel care şi-a văzut tatăl asasinat, ar fi fost luat în zbor de o pasăre a morţii, iar privirea lui se întoarce înspăimântată spre pământ. În nenumărate ipostaze, artistul decupează instantaneul prăbuşirii, încât aproape auzi zgomotul înspăimântător al căderii.

În lemn, trupurile carbonizate ale părinţilor sunt zigurate de tăieturi adânci, amintind şi ele de repetitivitatea unor stilizări din lucrări ale lui Brâncuşi (vezi seria de păsări ce reproduce sinoptic strigătul cocoşului), dar siluetele minimaliste se unesc dramatic în… despărţire. Gă- sim, însă, şi locuri de o subtilă gingăş ie, cum este o planşă dedicată porumbelului Ţiţi, eşuat pe balconul artistului. Culorile sunt simple şi luminoase, pasărea a pus în cuibar oul primordial, viaţa poate să reînceapă, să treacă pe sub Arcul de Triumf spre templul sacru, într- o regăsire veşnică. Nici o urmă de suferinţă, doar o împăcare calmă, o aşezare a clipei, o ridicare a ei, apoi, în aşteptările viitoare.

În finalul acestui text le reamintesc cititorilor un superb aforism al lui Constantin Popovici, consemnat în albumul comemorativ, aflat în expoziţia Muzeului Naţional de Artă: „Artistul face greşeli sfinte, iar meseriaşul perfecţiuni plate. Sfera este un obiect perfect, dar nu va ajunge niciodată obiect de artă. Oul este o sferă greşită.” Şi încă unul ce pare să fie scris şi gândit de Constantin Brâncuşi, cel care îl ridiculiza pe Michellangelo: „Sculptura nu reprezintă o manifestare musculară.”, plasându-l pe artist cu exactitate sub titlul monografiei dedicate lui de Muzeul Naţional de Artă, Constantin Popovici şi seducţia modernităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara