Am trecut de nenumărate
ori pe bulevardul Take
Ionescu din Timişoara
şi de fiecare dată
privirea îmi era furată,
înainte de a ajunge la
intersecţia Punctelor
Cardinale, de un gladiator
aşezat într-un scuar, unde,
de obicei, bunicii ies cu nepoţii
la joacă.
Pe soclul său, personajul cu sabia
ridicată înspre cer pare mai degrabă
soldatul unei armate în destrămare,
ieşit din câmpul luptei fără un picior.
N-am avut niciodată curiozitatea
să mă opresc să îl privesc îndeaproape,
iar acum aflu, din albumul editat
de Muzeul Naţional de Artă al
României, ca un omagiu adus
memoriei lui Constantin Popovici,
la 20 de ani de la plecarea dintre
noi, că îi aparţine acestuia. Monumentul
este dedicat Revoluţiei timişorene
şi reproduce un învingător de ghips,
realizat cu mai mulţi ani în urma
izbucnirii revoluţiei de la Timişoara.
Învingătorul păşeşte în libertate
invalid, iar senzaţia pe care ţi-o lasă
este că lupta din spate a fost cu
mult mai uşoară decât cea care îl
aşteaptă în faţă. În acelaşi timp,
este aproape imposibil să-ţi imaginezi
că autorul acestei lucrări este unul
şi acelaşi cu cel care a făcut
monumentul de la Hidrocentrala
Vidraru, însuşit de propaganda
comunistă ca pe un simbol al victoriei
socialismului.
În albumul, de care am amintit,
se găseşte şi o schiţă a monumentului
de la Vidraru, şi care a primit
titlul de Prometeu; el trebuia să
facă legătura simbolică între mitul
antic, al celui care a dăruit oamenilor,
cu propriul sacrificiu, focul şi glorioasa
materializare a acestuia. Privită cu
atenţie, schiţa dezvăluie nişte
amănunte care pot să ajute la
interpretarea operei lui Constantin
Popovici. Pe coala de desen, acesta
pare că a desfăcut în două Coloana
Infinită a lui Brâncuşi, ale cărei
romburi se realcătuiesc în elementele
constitutive ale unui personaj scenefiction,
un robot al cărui chip
împrumută o efigie greacă.
Am făcut această specificaţie
pentru că, pe parcursul întregii
desfăşurări a lucrărilor din expoziţia
comemorativă de la Muzeul Naţional
de Artă, vom regăsi mereu elemente
care ne vor aduce aminte de
simplificările la care ajunsese
Constantin Brâncuşi, în căutarea
unei sugestii profunde de esenţializare
a materiei ce-şi pierde greutatea
fizică şi devine o continuă lunecare
într-un spaţiu visat.
Constantin Popovici nu cade,
însă, niciodată în plasa seducţiei
brâncuşiene până la pierderea
autorităţii personale şi investighează
resursele pe care le oferă istoria
artei, urmând să le comprime într-o
expresie autentică, metabolizând
propriile accidente biografice,
exploatate până la ultima consecinţă.
Din această perspectivă, el pare că
se deplasează în sens invers, pe
propriul construct estetic, faţă de
traseul brâncuşian.
Expoziţia de la Muzeul Naţional
de Artă cuprinde în primul rând
seria grafică, executată pentru o
expoziţie ce ar fi trebuit să fie
vernisată la Paris în 1988 şi care,
din motive pe care n-am reuşit să
le aflu, nu s-a mai întâmplat.
În numai trei luni, ne povesteşte
istoricul Elena Orariu, în deschiderea
albumului comemorativ, cu o
înverşunare ieşită din comun,
Constantin Popovici a realizat
177 de lucrări, majoritatea în tehnica
guaşei.
Aproape toate temele abordate
sunt legate de moartea tragică a
tatălui său, care a fost asasinat sub
ochii copilului de numai opt ani care
a fost. Este atât de pregnantă suferinţa,
încât artistul va construi adevărate
mitologii personale, printr-un transfer
natural către simbolistici ce invocă
moartea, supravieţuirea, singurătatea,
zborul frânt, căderea…
Aproape fiecare pasaj tematic
al planşelor aflate pe simeze va fi
însoţit, ca un fel de obiectivare,
de lucrări sculpturale, în lemn şi
fier. Tăietura lungă, întreruptă
deseori brutal de necesităţile alcătuirii
unui minimalism sever, se regăsesc
în pensulaţiile largi de pe planşetă,
ca şi când ar trebui să facem imaginar
transferuri coloristice, deseori
sumbre, iar altă dată lăsând în
suspans o alcătuire ce ar putea să
fie.
În întregul său, expoziţia pare
să înghită, cu o lăcomie feroce,
expresiile unei modernităţi ce par
să fi ajuns cu întârziere la el, deşi
din notele biografice ştim că a
călătorit mult, a expus în afară, a
fost medaliat şi lucrările sale au fost
achiziţionate de galerii de artă
occidentale. De unde ar veni, deci,
această senzaţie, este întrebarea
firească pe care ţi-o pui şi la care,
cu o oarecare strădanie, îi şi afli
răspunsul: Constantin Popovici
operează în interiorul unei clasicizări
a modernităţii, prin absorbţia pe
care o face din curentele traversate
de ea. Aşadar, pensulaţiile largi de
culori pure, amintind de fovişti, îl
ajută să simplifice, din mişcări
puţine, obiectele interesului său.
În această expoziţie, artistul se află
la un capăt de drum, în care toate
mijloacele de expresie s-au maturat,
au intrat în natura gesturilor sale,
trăieşte expresia pe care ne-o
transmite ca pe un lucru esenţializat,
ieşind din topirea tuturor amănuntelor,
ce ar putea să convulsioneze
interpretarea finală. Degajarea
acestor amănunte nu desfiinţează,
însă, cum te-ai aştepta, subiectul
interpretării sale. Tuşele trase cu
creta pe cartonul negru sau pensulaţiile
largi, cum am amintit mai sus, sunt
pure reproduceri ale tăieturii de
secure în lemnul vreunui copac, ce
urmează să călătorească din pădure,
în haine simbolice, la muzeu.
Să ne întoarcem, însă, la o afirmaţie
făcută mai înainte, referitoare la
spiritul brâncuşian, ce pare să îl
pândească din subconştient pe
Constantin Popovici. Dacă mi-aş
forţa puţin imaginaţia şi l-aş vedea
pe Brâncuşi pictând, aş vedea probabil
aceeaşi simplitate a liniilor, numai
că suferinţei i-ar lua locul bucuria.
Aşadar, Păsările lui Constantin
Popovici, de exemplu, nu se înalţă
ca să lase în urma lor numai zborul,
ci se duc spre înalt ca să se prăbuşească.
Este ca şi când pictorul-copil, cel
care şi-a văzut tatăl asasinat, ar fi
fost luat în zbor de o pasăre a morţii,
iar privirea lui se întoarce înspăimântată
spre pământ. În nenumărate ipostaze,
artistul decupează instantaneul
prăbuşirii, încât aproape auzi zgomotul
înspăimântător al căderii.
În lemn, trupurile carbonizate
ale părinţilor sunt zigurate de tăieturi
adânci, amintind şi ele de repetitivitatea
unor stilizări din lucrări ale
lui Brâncuşi (vezi seria de păsări ce
reproduce sinoptic strigătul cocoşului),
dar siluetele minimaliste se
unesc dramatic în… despărţire. Gă-
sim, însă, şi locuri de o subtilă gingăş
ie, cum este o planşă dedicată
porumbelului Ţiţi, eşuat pe balconul
artistului. Culorile sunt simple şi
luminoase, pasărea a pus în cuibar
oul primordial, viaţa poate să reînceapă,
să treacă pe sub Arcul
de Triumf spre templul sacru, într-
o regăsire veşnică. Nici o urmă
de suferinţă, doar o împăcare calmă,
o aşezare a clipei, o ridicare a ei,
apoi, în aşteptările viitoare.
În finalul acestui text le reamintesc
cititorilor un superb aforism
al lui Constantin Popovici, consemnat
în albumul comemorativ, aflat în
expoziţia Muzeului Naţional de Artă:
„Artistul face greşeli sfinte, iar
meseriaşul perfecţiuni plate. Sfera
este un obiect perfect, dar nu va
ajunge niciodată obiect de artă. Oul
este o sferă greşită.” Şi încă unul
ce pare să fie scris şi gândit de
Constantin Brâncuşi, cel care îl
ridiculiza pe Michellangelo: „Sculptura
nu reprezintă o manifestare
musculară.”, plasându-l pe artist
cu exactitate sub titlul monografiei
dedicate lui de Muzeul Naţional de
Artă, Constantin Popovici şi seducţia
modernităţii.
