Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Rîzînd în comunism de Daniel Cristea-Enache

Ioan Groşan, Lumea ca literatură. Amintiri, Editura Polirom, Iaşi, 2014, 184 pag.

Din farmecul de povestitor şi ştiutor de bancuri al lui Ioan Groşan, nu totul a putut trece în volumul Lumea ca literatură, despre care s-a scris în „România literară”, dar care, cu toată expandarea corpului de literă, cu greu poate fi numit o carte.

Cum, cu luciditate, autorul o şi spune într-o introductivă Precizare, savoarea oralităţii şi arta interpretării comice ţin de un regim diferit de cel scriptural, în care unul dintre cei mai buni nuvelişti ai noştri excelează. Această diferenţă structurală poate fi invocată, în apărarea scriitorului, în faţa celor cărora volumaşul li se va părea subţire nu doar la propriu, ci şi la figurat. Dacă însă considerăm sfera în care aceste pagini s-au înscris de la bun început (aceea de publicistică pigmentată anecdotic) şi nu le aplicăm grila de lectură a prozei scurte, ne vom înţelege; şi vom rîde din toată inima.

Umorul e obţinut din comicul de situaţie şi întărit documentar prin aceea că autorul a participat însuşi la istoriile pe care le povesteşte. Groşan-autorul este fie protagonist, ca în serialul mai lung Jeune comédien la Cannes ori în cel mai scurt Eros în socialism, fie un personaj secundar, atent la ce fac şi la ce spun cele principale. Lumea ca literatură e plină nu de secvenţe şi scene literare, ci de episoade reale, trăite de prieteni ai lui Ioan Groşan şi relatate întocmai de acesta, fără distorsiuni, digresiuni şi, în general, fără literaturizare.

Spre deosebire de atîţia memorialişti şi diarişti autohtoni al căror orgoliu răbufneşte din fiecare filă încredinţată posterităţii, Groşan are vocaţia prieteniei, iar istoriile sale nu sînt egocentrice. Dimpotrivă, în majoritatea cazurilor cînd autorul e obligat să se „zugrăvească” şi pe el, ca personaj, autoironia şi tratarea în registrul ridicolului comic predomină. Iată-l, de pildă, pe omul din Est venit la Cannes, ca actor episodic în Balanţa lui Pintilie, ajuns ca prin minune în vila închiriată de o apetisantă producătoare de filme porno, după ce el, Groşan, dormise mai întîi pe plajă, iar apoi în maşina Eugeniei Vodă. După avatarurile bietului comédien fără cazare, fără bani, dar cu o foame (de orice), o sete (de alcool) şi un priapism caracteristice, acum ar fi să vină scena triumfului pe toate trei planurile.

Perspectivele sînt roze: „Producătoarea suedeză de cinema porno stătea într-o vilă închiriată, cu de toate, aşa cum vezi în filme: living imens, bucătărie SF cu un frigider semănînd cu un modul spaţial şi, ceea ce mă interesa în mod special şi am observat printr-o uşă indiscret întredeschisă, un dormitor cu o lumină difuză punîndu-şi haloul pe un pat cît o banchiză polară.” Ele devin din ce în ce mai promiţătoare, lucrurile aranjîndu-se parcă de la sine. Producătoarea are iniţiativa, iar preparativele ei sînt încîntătoare pentru musafirul peste care a dat norocul: „În doi timpi şi trei mişcări, generoasa doamnă s-a schimbat într-un halat de casă verde, ecologic, m-a întrebat ce muzică prefer (ABBA, bine’nţeles c-am zis), a scos din frigider nişte sticle de bere neagră, nu mai ţin minte marca, apoi, într-o tigaie mare cu coadă, luată dintr-un şir de tigăi mai mici atîrnate într-un suport pe perete, a preparat o omletă gigant cu măsline. Am mîncat ca spartu’, sub privirile mulţumite ale gazdei, mîndră de talentele ei culinare. După ce am şters binişor farfuria, m-a întrebat dacă nu vreau să fac un duş. De dragul ei, aş fi făcut orice, nu numai duş. Mi-a înmînat un set de prosoape, un halat roşu, de toreador, mi-a arătat mulţimea de şampoane, spumante, parfumuri şi m-a lăsat să mă lăfăi ca un paşă în cada-transatlantic înţesată cu butoane şi orificii prin care apa, ca-n «Titanic», ţîşnea din toate părţile.”

După această îndestulare a stomacului estic şi după răsfăţul, la baie, de-a dreptul oriental, masculul dornic de a-şi arăta recunoştinţa este contrariat. Producătoarea strălucitoare ca o divă face ceva de neînţeles: „Cînd am revenit din baie, am observat cu surprindere că pregătea ca pat de dormit, aşternînd un cearşaf, aranjînd nişte perne, aducînd o învelitoare, canapeaua de piele din sufragerie.” În acest punct complicat din scenariu, personajul nostru procedează prin aducerea necunoscutului la cunoscut: „M-am gîndit că o fi vreo scenă de preludiu din filmele produse de ea, fiindcă ce rost avea să mai facă un pat cînd dincolo, în dormitor, era platoul tuturor făgăduinţelor?”.

Aştepînd să devină, în fine, activ, bărbatul mai gustă puţin din deliciile pasivităţii: „Dar n-am zis nimic, m-am aşezat pe canapea şi-am mai ras o bere. Cum îmi zîmbea mereu, cu un zîmbet mulţumit de mamă care şi-a hrănit copilul, am întrebat-o dacă aici, la Cannes, stă singură.” Motor – acţiune: „«Non – mi-a răspuns ea –, j’ai un ami.» «Mais où est ton ami?» – am zis eu cam îngrijorat, gîndindu-mă ca nu cumva să mă trezesc cu vreun hăndrălău gelos ieşind dintr-o debara cu un satîr în mînă. «Maintenant, en Stockholm. Arrive après-demain.» He, he, pînă poimîine e cale lungă – m-am gîndit eu, am prins-o de mînă şi-am tras-o spre canapea.”

Ce se întîmplă în continuare poate fi citit în Lumea ca literatură –, dar să observăm felul în care Groşan îşi scrie amintirile: nu numai fără literaturizare, ci şi, aparent, fără stil, cu respiraţia naturală a unui povestitor, nu cu fraza lucrată a nuvelistului. Important este adevărul „faptic” al scenelor relatate. Povestirea curge urmînd marcajele realităţii şi ale întîmplărilor traversate, iar nu planul compoziţiei unui artist. Singura preocupare a lui Groşan, aici, este să nu-şi plictisească publicul şi să felieze convenabil o materie cu coeficient umoristic. Dar cînd în locul unei suite de întîmplări comice avem una singură, autorul care a trăit-o sau a asistat la ea o narează – tot fără complicaţii literaturizante – şi pe două pagini.

Abordarea diferă în textele în care Groşan lărgeşte perspectiva şi încearcă să facă un tablou de dimensiuni mai mari, pornind de la o întîmplare pentru a reconstrui contextul ei politic şi istoric. Dacă amintirile lui Agopian sînt centrate pe viaţa scriitorului român în comunism, cele ale lui Groşan punctează şi apoi „serializează” rezistenţa prin împreunare. În Eros în socialism, în patru episoade, se face dintr-un unghi mai degrabă descriptiv decît umoristic cronica vieţii sexuale în lagărul socialist, iar în interiorul tabloului, experienţa personală nu poate fi trecută cu vederea. Acum îl vedem pe viitorul „actor” ajuns la Cannes şi foarte aproape de patul producătoarei suedeze de filme porno ca june student la Cluj încercîndu-şi norocul pe lîngă o superbă şi înfocată comunistă din Mexic. Maria Trinidad are permanent în poşetă Manifestul Partidului Comunist, pe care-l scoate şi-l silabiseşte (versiunea fiind în româneşte) graseind „încîntător”. Pe acest fond ideologic tare, tînărul Groşan e tratat purcamaradereş te, ca un „amic asexuat”, pînă într-o noapte magică în care revoluţionara Maria Trinidad face loc femeii cu acelaşi nume. Cu, vorba memorialistului, „Lenin la căpătîi”, ea îl învaţă pe student tot ce acesta merită să ştie din proprie experienţă.

Aceasta este însă o pată de culoare, un mic şi plăcut accident personal înaintea unui desfăşurător al anilor ‘70 şi ‘80 care va deveni tot mai apăsător şi mai frustrant pentru cetăţenii şi cetăţenele Republicii Socialiste România. Efortul lui Groşan, vizibil, este acum acela de a prezenta strategiile de ocolire a preţioaselor indicaţii ceauşiste şi a legilor aberante făcute pentru a le susţine. Sub normele planificării vieţii intime gîndite de Ceauşescu pulsează vitalitatea sexuală a unor cuceritori masculini fără efort şi a unor cuceriri feminine fără vreo împotrivire. Erosul devine o formă de rezistenţă la aberaţia unui regim politic, el reprezentînd firescul, nicidecum nefirescul. Sexul, alcoolul, boema – tot ceea ce regimul condamnă ca „nesănătos”, „neprincipial”, „neconform cu” se colorează şi recolorează afectiv în aceste amintiri care celebrează atît prietenia, cît şi bucuria de a trăi.

Foarte frumoase şi, cu un cuvînt desuet, emoţionante sînt istoriile cu prietenii din tinereţe şi pentru totdeauna ai lui Groşan. Ei încearcă să trăiască rîzînd în comunism şi se lasă exprimaţi de Ars Amatoria nu numai în paginile scrise în spiritul grupului, ci şi în opţiunile lor existenţiale. Într-o porcărie de lume care le-a fost dată, opţiunea definitorie este cea pentru parodia ca mod de supravieţuire şi hazul de necaz. Abia mai tîrziu, după Revoluţie şi despărţirea firească a drumurilor, libertatea va grupa altfel experienţele şi va da fiecăreia un sens individual. În „Epoca de Aur”, a tinereţii autorului deodată nostalgic, libaţiile sînt o terapie de grup, iar sexul este cea mai dorită formă de protest.

Savuroase pe alocuri, dar fără profunzimea scrisului literar al lui Ioan Groşan, amintirile acestea se citesc cu plăcere şi fără nici un efort, cum, probabil, au şi fost scrise.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara