Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Războiul din Bosnia de Andreea Deciu


Într-un spital din Stockholm o femeie încă tînără naşte un copil care e rodul nefericit al unor repetetate violuri. Ezitînd între uriaşa dorinţă de a se răzbuna pe făptura neputincioasă, progenitura criminalilor ale căror feţe încă o obsedează, şi o dorinţă aproape la fel de puternică, de a uita totul şi a o lua de la capăt, femeia începe, poate paradoxal, să-şi amintească, oferind astfel o cronică răscolitoare a nenorocirilor petrecute în primii anii ai deceniului 90 în Bosnia. Scena din spital deschide cel mai recent roman tradus în engleză al Slavenkăi Drakulic, o autoare deja notorie peste ocean. S. A Novel About the Balkans (S. Un roman despre Balcani) este o carte cutremurătoare prin forţa subiectului, dar şi ca performanţă artistică. Stilul lapidar, un fel de ton sec de înregistrare a ororii războiului, subtilitatea comentariilor psihologice fac din Slavenka Drakulic o scriitoare din categoria lui Bernard Malamud în Cîrpaciul sau Franz Werfel în Cele patruzeci de zile pe Musadag. Ştim încă prea puţine, din păcate, despre atrocităţile conflictelor din Iugoslavia, despre cele petrecute în satele distruse de sîrbi în Bosnia, ori în lagărele de prizonieri. Lumea occidentală a aflat cu groază despre copiii violaţi şi împuşcaţi, femeile mutilate şi executate după ce în prealabil au fost obligate să-şi sape propria groapă, sau despre munţii de cadavre incinerate în timp ce alţii, cărora urma să le vină rîndul, erau forţaţi să privească, să-şi contemple iminenta soartă. Cărţi precum aceasta te fac să înţelegi într-o clipă cît de absurde sînt controversele pe tema priorităţii unui genocid. Crimele împotriva umanităţii sînt la fel de oribile toate - acesta mi se pare a fi mesajul cel mai important din romanul Slavenkăi Drakulic, care de altfel se deschide cu un citat din Primo Levi. Şi totuşi cartea nu încearcă să uniformizeze experienţa răului, să o abordeze de la un nivel abstract al speciei umane, şi nici măcar la cel al religiei. Între personajele din S. nu există solidaritate, decît trecător, şi acesta este poate faptul mai cutremurător decît războiul în sine. Drakulic pare să ezite ea însăşi, într-un fel de dilemă morală şi metafizică totodată, între a personaliza răul şi a-l menţine general şi astfel abstract. Personajele nu au nume, sînt identificate doar după o iniţială. Anonimatul lor este însăşi condiţia victimei. Aşa cum un cadavru descoperit după un incident violent de regulă nu are haine, uneori e chiar desfigurat, fiind deci de-individualizat, nerecognoscibil, tot aşa protagonistele din roman sînt în mod voit făpturi cu identitatea dispărută, rămasă undeva într-un timp devenit imemorial - înainte ca nenorocirea să înceapă.
Desfăşurarea epică a romanului e de o asemenea natură încît ea face orice comentariu auctorial deseori de prisos: personajul principal, S., este o femeie de 29 de ani, de origine din Sarajevo, ajunsă învăţătoare într-un sat majoritar musulman, în Bosnia. Într-o zi, pe neaşteptate, toţi locuitorii satului sînt ridicaţi de către soldaţi sîrbi, urcaţi în autobuze şi duşi într-un lagăr de prizonieri. Bărbaţii şi băieţii sînt executaţi în masă, în vreme ce femeile şi fetele rămîn în lagăr timp de aproape un an. S. însăşi nu este musulmană decît după tată, mama fiind sîrboaică, dar asemenea detalii se dovedesc insignifiante, căci soldaţii au ordine (sau chef) să distrugă întreg satul, indiferent cine sînt unii dintre locuitori. În lagăr, S. ajunge să facă parte, alături de alte prizoniere, dintr-un fel de harem sinistru, cunoscut sub numele de "Încăperea femeilor". Cele care ajung aici nu mai au propriu-zis statut uman: rolul lor este de a servi drept obiect sexual soldaţilor. Spun obiect pentru că multe dintre ele sînt adeseori bătute crunt, uneori maltrate, mutilate pentru restul vieţii, şi în cele din urmă ucise, după ce au fost folosite de soldaţi. În "Încăperea femeilor" se află copile de 12 ani, fete tinere, mai puţin femei căsătorite. Toate au fost "alese" de gărzile care le supravegheau în timpul zilei, dar ridicate noaptea din mizerele paturi ale lagărului, de parcă într-un fel criminalii ar căuta întunericul pentru a se dezlănţui. Chiar şi în bordelul improvizat nenorocirile nu se petrec decît în puterea nopţii. Descrierile Slavenkăi Drakulic nu pot fi calificate. Rostul lor este de a produce rău fizic cititorului, şi o fac. Tot ce se întîmplă e comentat din perspectiva lui S., dar la persoana a treia, căci scriitoarea nu-şi îngăduie un ton confesiv direct decît rareori, şi atunci tipul de semn tipografic se schimbă, pentru a-l alerta pe cititor. S. este o femeie educată, singura de altminteri în întreg lagărul, şi reacţiile ei sînt altele decît ale femeilor din jur, ţărănci toate. Parcă intuind mereu ce se va întîmpla mai departe, ea îşi calibrează frica, îşi economiseşte panica şi disperarea, dar nu într-un mod neverosimil sau romanesc artificial, ci ludic şi curajos totodată. Cu toate acestea, ceea ce i se întîmplă pînă la urmă depăşeşte şi temerile şi aşteptările ei, pentru că războiul/genocidul - o spune repetat scriitoarea - nu este o experienţă compatibilă cu alte experienţe umane, şi deci nu poate fi explicată într-un context raţional. Încercînd să rămînă lucidă, S. nu face decît să amplifice absurdul şi grotescul tragediei ei şi a celorlalte femei.
Războiul este o sumă de tragedii individuale, spune Drakulic la un moment dat, amintind astfel de Calvarul lui Tolstoi. Iar cartea ei e o cronică a unor asemenea nenorociri individuale, cum ar fi cea a lui A., o fetiţă de 13 ani care moare după ce a fost mutilată de un grup de soldaţi între care se afla şi un bun prieten al fratelui ei. Ori cea a lui E., o femeie trecută de 40 de ani, care fură tot ce găseşte de la celelalte prizoniere ca să-i poată mitui pe soldaţi să nu se atingă de fiica ei. Cînd nu mai are ce fura, fetiţa e siluită şi apoi ucisă, iar E. se sinucide lăsînd în prealabil un bilet prin care îşi cere iertare pentru furturi. Povestea lui E. e mai greu de suportat decît chiar şi descrierile ororilor din "Încăperea femeilor", pentru că un asemenea gest aproape sfînt în moralitatea lui - a cere iertare pentru săvîrşirea de furt - accentuează, prin contrast, inumanitatea soldaţilor. Există cercetări psihologice care arată că la prea mult rău psihicul uman reacţionează defensiv, blocînd perceperea răului. Dacă acest roman ar fi conţinut numai scene violente, numai orori, şi-ar fi ratat scopul, pentru că ar fi copleşit capacitatea noastră de a percepe răul. Dar Slavenka Drakulic introduce cîteva elemente de umanitate menite să "relaxeze" (deşi cuvîntul e nepotrivit) tensiunea: într-o noapte, S. e ridicată din "Încăperea femeilor" de un soldat care pînă la urmă nici nu se atinge de ea, nu o luase decît pentru că aşa îl îndemnaseră ceilalţi, provocîndu-l să-şi arate "bărbăţia". Cei doi adorm pur şi simplu unul lîngă celălalt.
La un moment dat însă în roman se petrece un lucru care stîrneşte o profundă controversă între personaje, şi o va face şi între cititori. S. ajunge la concluzia că singurul mod în care poate supravieţui bestialităţii soldaţilor, unicul fel în care se poate salva de soarta femeilor mutilate şi apoi ucise de gărzi, este de a deveni prostituată. Cu alte cuvinte, de a nu mai fi victima unui viol repetat, ci de a lăsa impresia că ea consimte, ba chiar că seduce, că soldaţii îi cedează ei. Concret, S. începe să se fardeze (cu farduri mai mult improvizate), să încerce ea însăşi să fie atrăgătoare, după ce se străduise atît de mult să fie invizibilă, pentru ca soldaţii s-o lase în pace. Decizia e stupefiantă, iar celelalte femei iniţial nu o înţeleg, pe urmă se tem că S. şi-a pierdut minţile, pentru ca în cele din urmă s-o dispreţuiască profund. Şi în final S. devine ibovnica comandantului lagărului, care o ţine numai pentru el şi o tratează nu doar omeneşte, ci chiar bine. Decizia aceasta îi salvează probabil viaţa, dar îi dă totodată un alt statut decît cel al restului victimelor. Care e acest statut?
E grava întrebare la care Drakulic nu răspunde, după cum nu răspunde explicit nici la o altă întrebare la fel de importantă: ce se va întîmpla cu copilul zămislit în lagăr? Poate că nici nu există răspuns la asemenea întrebări, pentru că ele ţin de o altă sferă a umanului. Nu e cea a cotidianului, nu e cea a binelui şi a răului aşa cum ne e familiară opoziţia, nici măcar a vieţii şi a morţii. Războiul e o sumă de tragedii individuale. E totodată dezumanizare: soldaţii care siluiesc copile de 12 ani, după care le ciopîrţesc corpul şi îi dau foc rîzînd, nu sînt oameni. Nimic nu-i poate reabilita, şi poate mai grav, nimic nu-i poate pedepsi. Dar corolarul acestei dezumanizări este şi o profundă individualizare a făpturii umane. Nimeni nu poate şti ce-i trece prin cap unei victime, ce simte în timp ce e ucisă sau siluită. Soluţiile, cînd există, sînt personale, ele aparţin individului şi nu pot fi judecate sau uneori chiar înţelese de grup. "Omul" şi "oamenii" devin concepte fundamentalmente disjuncte. Perspectiva Slavenkăi Drakulic, aşa cum o înţeleg eu, e sumbră: chiar şi pe cei nevinovaţi, chiar şi pe victime, războiul, genocidul îi dezumanizează pentru că îi reduce la un individualism ininteligibil celorlaţi, complet rupt de umanitate. Slavenka Drakulic - S. A Novel about the Balkans, Trans. by Marko Ivic, Viking Press, 201 pag., 2000.