Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Ruth Fainlight: Scriitorii pot schimba lumea de Lidia Vianu


Ruth Fainlight s-a născut la New York în 1931. Tatăl era englez, mama din Austro-Ungaria. A studiat artele, apoi a locuit o vreme în Baleare, unde Robert Graves i-a încurajat înclinaţiile de poetă. Căsătorită cu romancierul englez Alan Sillitoe, locuieşte la Londra şi a publicat douăsprezece volume de poezie, nuvele, librete de operă, traduceri.

Lidia Vianu: Eşti o poetă fremătătoare. Versurile tale sunt fragile şi totuşi îndârjite, iar acest paradox te aduce, cred, în aria Desperado. Nu mă gândesc deloc la disperare în acest context. Înţeleg prin Desperado poezia ultimelor decenii, colocvială, nonconformistă şi firească, cu alură de jurnal, contradictorie, adesea sfidător neruşinată, şi mai ades respingând confesiunea.

Ruth Fainlight: Aşa cum defineşti termenul, cred că sunt ceea ce numeşti un poet Desperado. (Cu toate că termenul are şi o conotaţie comică. Definiţia unui desperado în dicţionarul Oxford al limbii engleze este: "Un desperado este un individ necugetat; un individ gata la orice nelegiuire ori violenţă." Cuvântul este exclusiv folosit ca să descrie eroul negativ în filmele Western cu cowboys. Mă tem că impresia creată de un astfel de cuvânt e oarecum nepropice)

LV. Two Blue Dresses (Două rochii albastre) e un fel de definiţie a poeziei tale în versurile care - într-un context diferit - pomenesc "Probabilitatea/ Însingurării." Toţi autorii (lectorii, criticii) Desperado dau piept cu realul singuri, într-o singurătate emfatică şi neîmblânzită. Ei refuză compasiunea lecturii. Ca scriitor, şi tu ţii compasiunea în frâu. Poezia ta este firească, iar uneori alunecă în ironie. Faci din refuzul etalării sensibilităţii un scop în sine, ori e acesta doar o reacţie instinctivă, inexplicabilă?

RF. Nu fac un efort conştient de a suprima exprimarea emoţiei. Nu înţeleg, nu sunt întru totul de acord cu ideea că poezia mea este firească. În mintea mea ceea ce scriu este o formă de artă extrem de conştientă şi mai ales foarte trează - chiar dacă nu neapărat conştientă de sine. Pe de altă parte, ai mare dreptate fiindcă încă din copilărie scriam poezie cum respiram. Ceea ce vreau să subliniez este că nu am deloc încredere în revărsările năvalnice de poezie "spontană" ori "poetică." Când studenţii sau poeţii tineri îmi declară cu mândrie că nu-şi lucrează "poemele" fiindcă nu vor să piardă prima "inspiraţie" - ca şi cum n-ar vrea să ia culorile de pe aripa fluturelui - îmi vine să le explic că pentru a face un poem să pară simplu şi firesc e nevoie de mult timp, gândire, pricepere şi efort. Lucrez cu zilele la un poem, cu săptămânile, ba chiar cu lunile uneori, ca să-l aduc mai aproape de ce mi-ar plăcea să fie. Am multe variante, pentru toate poemele. Ba uneori chiar după ani de zile îmi dau seama că trebuie schimbat ceva, subliniat ori simplificat. Unele poeme mi-au fost publicate în patru versiuni diferite: prima într-o revistă ori ziar; a doua în volum. A treia apare în Poeme alese, iar a patra în volumul revizuit şi adăugit de Poeme alese publicat în 1995. Iar dacă se va ivi vreun prilej în viitor, nu sunt sigură că voi rezista tentaţiei.

LV. Vertical e un poem care, după cum afirmi, te 'eliberează de definiţii' prin faptul că adună într-un vers toate temele majore ale poeziei tale: "Evreică, poetă, femeie." Ai un aer de verticalitate eroică în tot ce scrii. Am sentimentul că pui şira spinării înainte de chiar arta poemului, pe care eşti sigură şi pe care nu o declari niciodată. Poezia ta e subtilă şi consecventă. Ce pui pe primul plan: atmosfera, muzica, ideea, înţelegerea?

RF. Nu sunt sigură pe nimic ce ţine de poezie. Poezia e expresia sentimentelor profunde, dar instrumentul acestei expresii e limbajul, sunt cuvintele, şi cu cât artistul e mai priceput la folosirea uneltelor lui, cu atât exprimă mai exact inspiraţia de la care a pornit. Cred că dintre cele patru alternative pe care le menţionezi, aş alege muzica.

LV. Pomeneşti în poemul The Demonstration (Demonstraţia) cuvântul "francheţe". Lectorul este impresionat de fervoarea cu care te "deschizi" (termenul îţi aparţine). O faci, din nou în mod paradoxal, şi discret şi vehement în acelaşi timp. Ai vigoarea fragilităţii, care e mai cruntă decât forţa celui puternic. Derivă oare această vigoare din onestitatea ta în faţa paginii albe? E această onestitate un mod de a scrie, un mod de a fi, partea esenţială a vieţii, poate?

RF. Sper că sunt o persoană onestă în viaţa de toate zilele; onestitatea artistică, însă, nu se leagă direct de asta. Onestitatea faţă de operă, faţă de felul cum folosim, cum ne respectăm materia primă - cuvântul, pentru poeţi - este esenţială.

LV. Poziţia mea în istoria secolului douăzeci e o ofrandă dezarmantă de viaţă trăită făcută unei poezii lacome de viu. Te oferi: "Nu-mi pasă că mulţi sunt mai înalţi./ Ochii se întâlnesc inevitabil la acelaşi nivel." Menţionezi 'steaua galbenă' şi 'norocul' care te-a "ferit de Holocaust". Intrăm în secolul 21. îţi închei poemul cu: "...ce părea mai personal şi unic în mine/ Descopăr că depinde de timpul şi de spaţiul meu." Ţi se schimbă valorile cu timpul? îţi adaptezi temele vârstei şi vremilor? Ai emoţii de o mobilitate incredibilă. Ai încercat să transferi această mobilitate şi asupra poeziei pe care o scrii? încerci programatic să inovezi acest vechi meşteşug?

RF. Da, sunt încredinţată că lectorul atent observă cum se schimbă temele mele cu trecerea anilor. Cred că şi cuvântul îl mânuiesc mai bine (sper că aşa stau lucrurile) - deşi, evident, vocea mea caracteristică, esenţială, rămâne neschimbată.

Nu am avut intenţia vreodată să inovez programatic poezia - dar am încercat de când mă ştiu să scriu cât mai bine cu putinţă, să progresez ca tehnică, fiindcă pe cât eşti mai articulat - ca un atlet care se depăşeşte pe sine - , cu atât mai bine poţi exprima emoţii şi percepţii dintre cele mai subtile. Pentru mine, posibilităţile formei, structurii şi ale temei în engleză n-au limite, şi cu cât mai multă poezie engleză citesc, sau poezie în alte limbi, fie în original fie în traducere, cu atât se lărgeşte şi se nuanţează domeniul poetic.

LV. Cred că detectez oarecari ecouri eliotiene în poezia ta, cu toate că s-ar putea să mă înşel, fiindcă sunt tare bine ascunse. Unul dintre ele apare în The Cumaen Sibyl, I, II. Am să-l citez pe al doilea, fiindcă mi se pare a fi un rezumat al poemului The Waste Land: "Fiindcă a uitat să ceară şi tinereţe/ când Apollo i-a oferit atâţia ani/ câte fire de nisip ţinea în pumn, sibila aceasta/ personifică bătrâneţea: şi totuşi/ sânii aceia ofiliţi încă mai au/ lapte celest pentru cel ce aspiră/ la iertare: copac uscat, nu verde/ semn al mântuirii." E ciudat cum fredonezi muzica imaginilor intime ale lui T.S. Eliot şi totuşi eşti extrem de diferită, ţii cu totul de altă epocă. îl întreci pe Eliot pe teren propriu, ca să zicem aşa. E Eliot un model pentru tine? Cine sau cine altcineva ar mai fi? în ce relaţie te afli cu epoca poetică anterioară, aceea a fluxului conştiinţei?

RF. Ca tânără poetă, Eliot a fost extrem de important pentru mine şi n-am nici cea mai mică îndoială că ritmuri şi alte influenţe ale lui se pot detecta în ce am scris, mai ales în poemele de tinereţe. Alt poet pe care l-am studiat în tinereţe a fost Robert Graves. Amândoi erau foarte legaţi de lumea clasică, eu asemeni lor. Eliot ne-a influenţat pe toţi cei din generaţia mea, dar cu vremea a devenit mai interesant pentru mine să mă ocup de poeţii care la rândul lor l-au influenţat pe el: poeţii clasici latini, Milton, poeţii metafizici englezi şi bineînţeles poeţii francezi ai secolului 19, cum ar fi Baudelaire, Corbière, simboliştii etc. Cât despre alţi poeţi care m-au influenţat, cred că orice poet bun pe care-l citesc îmi arată un nou mod de a exprima, de a privi şi de a medita asupra existenţei. Aşa am fost toată viaţa şi sunt bucuroasă că încă mai sunt la fel.

LV. Divination by Hair e un poem remarcabil, agresiv şi neajutorat în acelaşi timp, amar şi dulce, neputincios şi viguros. îţi smulgi firele albe, la oglindă, însă, "Mai devreme sau mai târziu va trebui să aleg între/ chelie şi încărunţire". Ironia face mâhnirea să amuţească. Ce reacţii aştepţi de la lectori? Cum ţi-ai descrie cititorul ideal?

RF. Cititorul meu ideal? Uite un lucru la care nu m-am gândit! Ar trebui să fie cineva care să distingă vocea mea în poem, să-mi înţeleagă aluziile şi metaforele. Mi se pare extrem de interesant ce spui despre Divination by Hair - că "ironia face mâhnirea să amuţească." Poemul acela e într-adevăr un exemplu bun pentru felul cum folosesc eu ironia.

LV. în acelaşi poem găsim: "Mi-e mai frică/ de mască decât de ţeasta de dedesubtul ei." Spre deosebire de mulţi Desperado, nu porţi mască atunci când scrii poezie. Eşti dezarmant de deschisă şi firescul nemodificat de convenţii poetice devine o artă. Emoţia ta esenţială nu e teama, ci nevoia de supravieţuire. Scrii apăsat, deşi poemul rezultant e o dantelă de cuvinte. Cu forţa ironiei scrii despre veştejirea feminităţii. Ai putea spune că eşti feministă? Mie mi se pare că nu eşti deloc, dar aştept declaraţia ta.

RF. Din copilărie sunt feministă, în sensul că am fost convinsă că femeile sunt egale cu bărbaţii, că trebuie să aibă drepturi egale, salarii egale, prilejuri egale de afirmare. Mi-aduc aminte chiar de la bun început cum mă înfuriau bărbaţii care negau această egalitate, care se amuzau grozav de părerile mele. Ştiu că am descris aici imaginea unei feministe demodate. Dar n-am să afirm niciodată că nu sunt feministă şi nu voi lua nici o poziţie anti-feministă - chiar mă intrigă afirmaţia ta că "nu sunt deloc." Consider feminismul ca o chestiune de feminitate, de definire a feminităţii. Ce-i drept, însă, nu sunt o feministă universitară radicală, din cele pe care nu le agreezi, se pare.

LV. Inelele mele e un poem de o tristeţe adâncă şi neputincioasă: "De atunci pe dreapta/ port mereu inelul/ ales cu tata/ ca dar pentru mine când am împlinit douăzeci şi cinci de ani./ Pe stânga, de câteva luni/ de la moartea ei, inelul mamei:/ inelul lui de logodnă pentru ea/ acum o jumătate de veac,/ dat mie/ după înmormântare.[...] Pun amândouă mâinile pe birou./ Tendoane şi vine proeminente/ pe dosul palmei, cum erau mâinile ei;/ palme roşii şi roase/ care crapă din nimic, ca ale tatei. Chiar şi fără/ inele, carnea mâinilor mele/ e închinare amintirii./ Nu e nevoie de nimic/ simandicos. Nici aur/ nici platină nici pietre preţioase/ nu au acelaşi efect/ pe care-l au aceste două mâini rămase orfane." îmbraci emoţia în haina reţinută a decenţei, dar în miezul lor e furtună. În alt poem spui: "Lacrimile te fac neputincios. E nevoie de mânie." Ca mulţi romancieri care-ţi sunt contemporani, bine zidit în sensul adânc, nerostit al versului, eşti plină de mânie. De ce mânie?

RF. Sunt multe lucrurile care-mi stârnesc mânia - politica, în sensul în care priveşte relaţia dintre sexe ca un fenomen politic, inegalitatea grupurilor sociale, a statelor lumii. Şi cruzimea mă mânie. Dar mânia nu e cel mai bun răspuns - e un fel de autodistrugere. încerc să-mi canalizez mânia: uneori acţionez (de pildă, sunt membra Comitetului pentru scriitorii întemniţaţi al PEN în Anglia), alteori scriu - fiindcă am credinţa fermă că scriitorii pot schimba lumea.

LV. Poşetă e o capodoperă de lirism narativ concentrat: "Poşeta veche de piele a mamei,/ plină cu scrisori de care nu s-a despărţit/ tot războiul. Izul/ poşetei mamei: mentă/ şi ruj şi pudră Coty./ Scrisorile acelea mototolite/ roase la colţuri, deschise,/ citite şi împăturite la loc de atâtea ori./ Scrisori de la tata. Iz/ de piele şi pudră, care, de atunci/ încoace înseamnă feminitate,/ iubire, îngrijorare, război." Pe măsură ce trec anii, poezia ta e mai fermă, mai clară, mai adâncă. Acest mic poem face cât un roman. Conţine mai toate temele tale predilecte. Am să aleg una pe care încă n-am discutat-o: războiul şi holocaustul. Au lăsat urme în tine, ori sunt doar un fond de amintiri ale altora? E oare vreo legătură între spaima de îmbătrânire, de singurătate, de pierdere, de eşec, de ideea că totul ar putea fi pierdut şi moştenirea ce-ţi coboară din părinţi?

RF. Am avut norocul să fiu cruţată de holocaust, nu am avut experienţa lui directă, nici familia mea. Dar e de la sine înţeles că, fiind evreică, m-a afectat profund.

Pomeneşti spaime - vârstă, singurătate, pierdere, eşec; nu le avem cu toţii? Poetul resimte poate mai intens, e drept, şi pune pe hârtie mai articulat emoţiile esenţiale, bucurie sau spaime, pe care cu toţii le trăim. Cred că sunt "normală" în reacţii, ca toţi ceilalţi de altfel - iată ce-mi dă încrederea să scriu mai departe (şi sper că dă şi forţă rândurilor pe care le scriu).

LV. Ca să încheiem acest interviu, ce aştepţi de la poezie şi cum ar trebui să reacţioneze critica literară? Ce întrebare ai fi vrut să ţi se pună în interviuri şi totuşi nu ţi-a fost adresată niciodată?

RF. Cred că va trebui să prelungim interviul ca să descopăr ce întrebare aş fi vrut să mi se pună în interviuri şi totuşi nu mi-a fost adresată niciodată.

Ce aştept de la poezie? Greu de zis. Tot ce cunoaştem despre trecut, despre cei ce au fost, a fost scris şi transmis prin literatură. Calitatea aceasta de document - nu singurul, şi nu numai al marilor evenimente istorice, ci şi al celor mai mărunte, celor mai simple intime acte de viaţă - este, cred, pentru totdeauna, scopul poeziei, al literaturii în general.