După câteva ore la centrul
fundaţiei retoromane,
am plecat la Rumein,
un cătun al comunei
Degen din Val Lumnezia*.
Acolo se află
Casa de Binefacere,
proprietate a Mânăstirii din
Mustér, din valea Cadi. În
această casă avea loc cursul
de vară pentru sursilvană. El
dura cam trei săptămâni.
Beneficiarul care administra casa
şi făcea slujba în bisericuţa vecină a
Sf. Anton era P. Flurin Maissen. El
era conducătorul cursului şi cea
mai interesantă şi complexă personalitate
cunoscută în viaţa mea. Era doctor
în fizică, dar avea cunoştinţe vaste şi
în alte domenii: muzică, istorie,
literatură, filosofie, ştiinţe naturale,
teologie etc. Pe lângă ocupaţia de
profesor (de fizică, muzică, ştiinţe
naturale) la gimnaziul mânăstirii avea
şi multe alte activităţi: era preot, se
ocupa de energiile regenerabile (mai
ales de biogaz), făcea ascensiuni în
munţi, creştea albine, cultiva plante
medicinale, scria opere literare,
teologice şi chiar istorice. La astea se
adăuga activitatea în diferite organizaţii
ecologice sau culturale (Pro Rin,
Pro Greina, Fundaţia Retoromană
etc.). Dar mai presus de orice lupta
cu toată puterea lui pentru păstrarea
limbii sale materne. Casa de la Rumein,
destinată iniţial activităţilor administrative
şi pastorale ale mânăstirii devenise,
datorită impulsului şi angajamentului
lui Pader Flurin, un reputat forum
cultural pentru întreaga regiune.
Rumein nu era numai sediul
cursurilor de vară de sursilvană, ci
şi al altor activităţi. Acolo aveau
loc cu regularitate exerciţiile şi
repetiţiile unei orchestre germane
în care activa cunoscuta clarinetistă
Sabine Meyer. Tot în casa mânăstirii,
veneau şi turişti care voiau să înveţe
romanşă cu bunul P. Flurin. În timpul
sejururilor mele în Elveţia am vizitat
de câteva ori casa de la Rumein –
chiar şi după moartea lui P. Flurin
(1999). Mă cuprindea tristeţea. Nu
s-a găsit alt călugăr romanş de la
Mustér care ar fi putut să-l înlocuiască
pe P. Flurin.
Ca şi fratele său, Augustin Maissen,
P. Flurin era un spirit combativ,
cunoscut nu numai în Elveţia, ci şi
în exterior. Cu încăpăţânare şi convingere
apăra idei noi, mai ales în ştiinţele
exacte, dar, nu mai puţin, era şi un
ferm apărător al unor vechi cunoştinţe
şi idei. Cu acestea, el n-a avut succes,
deşi ar fi putut avea dreptate în
anumite privinţe. S-ar putea menţiona
ca exemplu disputa în cazul utilizării
prepoziţiilor de şi da, care a divizat
ani mulţi intelectualitatea sursilvană
şi a dat loc unor nesfârşite controverse.
În această problemă a pierdut în
întregime. Dar el revenea cu încăpăţânare
mereu în timpul cursului, însă fără
succes. În mare parte asta s-a întâmplat
şi datorită faptului că P. Flurin Maissen
nu era deloc un bun orator.
În teologie avea interpretări
personale, formulate într-o carte
scrisă în germană. În această carte
îşi publicase emisiunile de la radio
şi televiziunea din Germania de Sud.
Sosit la Bucureşti, cel mai lung voiaj
din viaţa lui, împreună cu o prietenă
comună Ruth Geiser, pe care el o
numea „preuteasa”, am organizat
pentru el o „predică” într-o mare
biserică ortodoxă (Sf. Silvestru).
Afirma atunci că Hristos nu a fost un
om sărac, cum se spunea mereu, ci
un om cu stare, pentru că meseria
lui de dulgher pe lângă Sf. Iosif era
în acele timpuri foarte bine plătită.
Altă idee interesantă susţinută de el
era că bunul Dumnezeu nu şi-a
desăvârşit creaţia lumii şi că oamenii
au un rol important în această privinţă.
P.Flurin era fascinat într-adevăr de
bisericile noastre ortodoxe, pline de
lume (poate din cauza sărăciei!).
Cu toate că el aparţinea unui ordin
monastic catolic, a ajutat bucuros un
călugăr ortodox orb şi biserica noastră.
Am mai organizat atunci pentru
el să ţină o comunicare la Academia
Română despre energiile regenerabile.
Deşi nu era un bun vorbitor, l-am
convins, în cele din urmă, să-şi expună
părerea. Când el făcea pauze prea
lungi, eu trebuia să-i pun întrebări,
chiar dacă nu eram mai deloc expertă
în acea materie. Dar odată, făcuse el
la Rumein o demonstraţie pentru
bărbatul meu (inginer), cu scheme şi
fotografii, despre posibilitatea de a
conduce o maşină, cu energie cosmică.
Din punctul lui de vedere, problema
era rezolvată, chiar dacă marile concerne
internaţionale de petrol erau împotrivă.
Era foarte mândru că în bucătăria
sa personală de la Rumein ardea o
flăcăruie (cât să-ţi faci o cafea),
alimentată cu biogaz produs de el
însuşi. Mulţi indigeni şi străini veneau
din curiozitate în vizită ca să-i vadă
instalaţia de biogaz.
El însuşi era o adevărată bombă
de energie, o minune, ascunsă
într-un trup foarte delicat. Nu pot să
uit, cum în ultimii săi ani de viaţă,
conducea maşina mai degrabă din
instinct, pentru că vederea lui era
foarte slabă. Noi ne temeam pentru
viaţa lui şi a noastră, când ne aflam
în maşina lui, la miezul nopţii, pe un
drum neluminat, după un referat sau
o conferinţă prea lungă, undeva
departe de sediul cursului.
P. Flurin era vegetarian. Suferise
de stomac în tinereţe şi evita mesele
prea încărcate. În bucătăria lui personală
îşi pregătea singur mâncarea: în
general numai lucruri simple, naturale,
legume şi fructe. Făcea pâine numai
din grâu grischun, la început măcinat
de el cu o maşină manuală. Mai târziu
a schimbat-o cu una electrică. M-am
dus relativ târziu în bucătăria lui,
exact după şase ani de la întâlnirea
noastră. Asta s-a întâmplat odată,
împreună cu nepotul lui, Andriu, fiul
unui frate de-al său, Tarcisi Maissen.
Acest tânăr îşi perfecţiona romanşa
la cursul de la Rumein, împreună cu
noi, străinii. El m-a rugat să-l ajut să
facem un pic de curăţenie. Avea
dreptate. Erau multe de făcut acolo.
Pentru cursanţi, gătea o femeie din
Degen. P. Flurin îi aprecia munca,
numai când pregătea aceleaşi mâncăruri
ca mama lui: peşte slab (un fel de clătite
groase umplute cu pesmet care pluteau
într-un sos de vin sau de lapte), maluns
(cartofi sfărâmaţi şi prăjiţi în ulei sau
unt) şi capuns (un soi de sarmale învelite
în verdeaţă, fierte în lapte). Atunci
exclama el foarte încântat: o fineţe!
sau o delicatesă! Pentru oaspeţii mei
romanşi la Bucureşti, gătesc şi eu adesea
sarmalele noastre de frupt sau de post,
care seamănă puţin cu specialitatea
culinară romanşă numită capuns. Ce
nu-mi place mie din bucătăria romanşă
este amestecul de sărat cu dulce. De
exemplu, cartofii numiţi maluns cu un
compot gros de mere sau acest compot
cu mămăligă. Un fel de chisăliţă acră
de fructe, fără zahăr, se face şi la noi,
la ţară, care se mănâncă tot cu mămăligă.
Mămăliga noastră „clasică” diferă însă
de a lor. Mălaiul este măcinat mai fin
şi se fierbe mai mult. Mălaiul din Elveţia
sau Italia este mai grosier, seamănă
cu crupele de la noi.
Să mai spun ceva despre mămăligă.
În timpul „protectoratului” turc, ea
a fost şi la noi o mâncare răspândită,
mai ale la ţară, unde se cultiva
mult porumbul, numit „turc” în
romanşă şi italiană. De fapt, turcii
nu cultivau şi nu mâncau porumbul.
Ei luau mai ales grâul de la provinciile
româneşti. Poate luau şi porumb doar
ca să-l vândă şi de aici să se fi tras
numele de „turc” pentru mălai.
Menajera lui P. Flurin, gătea bine,
dar fără prea multă carne. Mie îmi
era suficient. Alţi participanţi, mai
ales bărbaţi, îşi mai cumpărau
câte un salam, pe care-l mâncau
pe ascuns. La masă nu se dădeau
băuturi alcoolice, dar seara, la sfârşitul
programului, se putea bea o bere
mai puţin alcoolizată. Existau însă
şi excepţii. Iubitorii altor genuri de
băuturi şi le procurau singuri. La
sfârşit, depuneau resturile într-un
dulap din camera mare, care servea
şi ca sală de curs. Puţini cunoşteau
acest depozit secret. Cei care ştiau
de el, nu îndrăzneau să se apropie.
Eu am aflat de existenţa lui, prin
Tresa, o nepoată a lui P. Flurin, fiica
Toyei, care locuia în acel timp în
„împărăţia” unchiului ei, căreia îi
cunoştea toate cotloanele. În dulapul
acela am văzut atunci o mulţime de
sticle cu vermuturi, vin sau tării care
nu se găseau pe la noi.
P. Flurin Maissen avea şi talent
literar. În antologia de poezie romanşă
editată de mine şi de Augustin Maissen,
am tradus două poezii scrise de P.
Flurin. Una dintre ele, puţin nostalgică
şi filosofică, îmi place foarte mult: Sub
mesteacăn. Singurul său roman, Cei
din Palasecca (din publicaţia Nies
Tschespet=Pământul nostru, 47,
Mustér, 1970), apărut în română, în
1995, este un fel de roman-poliţist,
mult lăudat de istoricul literar Reto R.
Bezzola. Pentru a face mai transparent
titlul romanului, am preferat să-l traduc:
Misterul din Palasecca. Autorul a revizuit
şi publicat numai prima parte din
manuscrisul său. Cea de a doua a rămas
un text nedefinitivat. A trebuit, cu
consimţământul autorului, să selecţionez,
să completez, să rescriu anumite pasaje
ca să am ce conecta cu prima parte.
După câţiva ani, bunul prieten al
autorului, Jean-Jacques Furer, a făcut
şi el o ediţie romanşă, cu stil şi eleganţă.
Gion-Giachen, cum îl numea P. Flurin,
este autorul primului dicţionar sursilvanfrancez,
pe care îl folosesc zilnic. După
ani şi ani, i-am cunoscut soţia (de
origine poloneză) şi copiii, iar el pe
bărbatul meu. Ştiind româneşte, a
participat la un colocviu la Bucureşti
şi ne-a făcut o vizită. Întâlnirile mele
cu familia lui au fost pline de prietenie.
Nu pot uita prima mea zi la Rumein:
pe 22 iulie e ziua de Sf. Magdalena,
sărbătorită de întreaga creştinătate,
atât ortodoxă, cât şi catolică. Primisem
o cameră pe uşa căreia scria: P. Anselm.
După două nopţi în tren, dormisem
buştean. Dis-de-dimineaţă, m-am
trezit într-un adevărat concert de
clopote, cu diferite tonuri şi intensităţi,
venind dinspre bisericuţa vecină, Sf.
Anton. Clopotele nu chemau la slujbă,
fiind o zi normală de lucru. Ele voiau
pur şi simplu să-mi spună un bun venit,
din partea bunului P. Flurin, cu prilejul
zilei mele de nume. Masa de dimineaţă
şi de prânz avea un aspect sărbătoresc.
În faţa mea era o sticlă mare de Sinalco,
ornată cu floricele alpine, pe care se
lipise o etichetă scrisă de mâna lui
P. Flurin: Lacrimile Sfintei Madleina.
El a fost primul care mi-a spus Madleina,
în romanşă – şi de atunci am rămas
Madleina pentru toţi cunoscuţii mei
din Grischun şi chiar şi pentru instituţiile
culturale. Prima lecţie de romanşă
sursilvană din Biblia pentru şcoală şi
popor (Bibla per scola e pievel) se
numea: Păcătoasa Madleina.
Magdalena
Popescu-Marin
(din cartea Il mund romontsch en
mia veta / Lumea romanşă în viaţa
mea, în curs de apariţie la Editura
Univers, Bucureşti)
Notă:
* Val Lumnezia: Una din zonele aparţinând
regiunii Surselva (din cantonul Grisons,
Elveţia), în care se vorbeşte idiomul
romanş sursilvan, cel mai bine reprezentat
din punctul de vedere al numărului de
vorbitori dintre subdialectele romanşei
(o varietate a limbii numite retoromană).
