zbuciumul sufletesc al antieroilor
dostoievskieni Nikolai Vsevolodovici
Stavroghin şi Piotr Stepanovici
Verhovenski oferă intuiţii fundamentale despre
esenţa răului. Această esenţă poate fi interpretată
şi astfel: există o taină prin care folosirea greşită
a liberului arbitru anulează libertatea. Sub unghi
creştin, răul nu ţine de natura realităţii, ci izvorăşte
din libera voinţă a persoanelor. Dacă prozatorul
rus a expus cu predilecţie în creaţiile sale literare
„tot ceea ce societatea omenească pare a avea mai
rău şi mai respingător – beţivi, criminali, epileptici,
prostituate, nihilişti, corupţi, decăzuţi de toată
teapa –, aceasta nu se datora – scrie undeva
Bartolomeu Anania – unor preferinţe maladive
ale autorului, ci unei anume conştiinţe mesianice
pe care el şi-o asumase după modelul lui Iisus,
Doctorul care nu venise pentru cei sănătoşi, ci
pentru cei bolnavi.“ Viziunea dostoievskiană
despre rău reiese din felul în care sunt zugrăvite
cele două personaje principale din Demonii, unul
tragic – Stavroghin, celălalt comic – Verhovenski,
chipuri de revoluţionari, „terorişti ruşi care pun
la cale acţiuni violente şi distrugeri“, cum îi descrie
V. Nabokov.
În aprilie 1849, Dostoievski e arestat din
cauza adeziunii sale la fourierism – curent al
socialismului utopic de la începutul sec. al XIX-lea.
Condamnat la moarte prin împuşcare, scriitorul
rus ajunge în faţa plutonului de execuţie din Piaţa
Semionovski din centrul oraşului Sankt Petersburg
în decembrie 1849, exclamând în aşteptarea execuţiei,
după mărturia lui F.N. Lvov, „Vom fi cu Hristos!“,
moment în care un alt condamnat, Nikolai Speşnev,
îi răspunde sarcastic: „O mână de praf.“ În ultima
clipă, un ordin al ţarului Nicolae I al Rusiei
comută pedeapsa la muncă silnică în Siberia. După
patru ani de ocnă – între 1850 şi 1854 – şi alţi
cinci – între 1854 şi 1859 – de serviciu militar
obligatoriu, romancierul se întoarce la Petersburg
şi reîncepe să scrie. Ţipătul lui Dostoievski în
aşteptarea morţii „Vom fi cu Hristos!“, relatat de
către membrul grupului său de fourierişti, arestat
şi el, F.N. Lvov, este autentificat de folosirea ulterioară
de către scriitorul rus a textelor clasice creştine în
operele sale: epigraful (motto-ul) pentru Demonii
este din Evanghelie (Luca: 8, 32-36); în Crimă şi
pedeapsă prostituata Sonia Marmeladova îi citeşte
asasinului Raskolnikov pericopa despre învierea
lui Lazăr (Ioan: 11, 1-45); în Fraţii Karamazov
criminalul Smerdeakov acoperă banii furaţi de
la tatăl Karamazovilor cu o carte – „Învăţăturile
sfântului părinte Isaac Sirul “ etc.
Protagonistul din Demonii – Stavroghin
–, pare a fi întruparea diavolului însuşi. Crescut
doar de mamă, îi este criticată, după sfârşirea
studiilor, „cruzimea absurdă, gratuită“, auzindu-se
zvonuri despre „oameni striviţi sub copitele cailor
săi, despre atitudinea lui de sălbatică brutalitate
faţă de o doamnă din societatea înaltă pe care,
după ce întreţinuse cu ea relaţii intime, ar fi
ofensat-o apoi în mod public.“ Degradat din cauza
a două dueluri soldate cu sânge, Stavroghin ajunge
chiar să batjocorească o fetiţă de 11 ani – Matrioşa.
După ce priveşte cum aceasta se sinucide, el merge
acasă unde se apucă să joace cărţi cu camarazii
arătându-se „vesel, mulţumit, binedispus“. Tot
acum, „când îşi întreţinea multele amante în
locuinţe diferite, comitea crima împotriva Matrioşei
şi chefuia în medii obscure de funcţionari suspecţi,
studia în paralel, cu multă râvnă, teologia, ca
Faust al lui Goethe“, după cum sesizează S. Toda
în volumul lui P. Magheru Cultură şi literatură
rusă. De asemenea, se implică probabil într-o
„societate secretă de indivizi cu înclinaţii de
bestialitate senzuală“.
Sosit în oraşul natal, Stavroghin „îşi permite
o serie de «insolenţe revoltătoare», «nemaiauzite»:
îl apucă de nas cu degetele strînse în chip de cleşte
şi îl plimbă astfel «îngândurat» cîţiva paşi pe
un venerabil membru al clubului care făcuse
imprudenţa de a repeta de faţă cu Stavroghin
obişnuita şi nevinovata lui pretenţie că el nu se
lasă dus de nas, o sărută, în prezenţa musafirilor,
lung şi apăsat pe gură pe soţia lui Liputin cu
prilejul onomasticii acesteia şi îl muşcă discret
(dar dureros) de ureche pe guvernatorul Ivan
Osipovici, care-l chemase pentru explicaţii“.
În arest, Stavroghin „are o criză de delirium
tremens“, plecând apoi în străinătate unde petrece
„mai bine de trei ani“ vizitând printre altele
„faimoasele centre religioase ale Răsăritului
(Ierusalim, muntele Athos)“, dar şi „marile centre
de cultură ale Germaniei (la Göttingen audiază
cursurile universităţii din localitate)“. În străinătate,
celălalt personaj negativ al acestei scrieri tragice,
Verhovenski, care conduce o organizaţie teroristă,
„îl înregimentează, dar nu destul de strîns, în
mişcare“ pe Stavroghin, printre nişte activişti
socialişti ce „s-au înstrăinat, prin cultura
făcută în străinătate, de poporul lor“, ce „năzuiesc
să realizeze pe pământ paradisul terestru“, nihilişti
ce „au rupt contactul cu poporul lor şi care plutesc
acum în vid, nesiguri, fără un reazem moral“,
cum îi descrie Crainic. Fiind conspirator, Stavroghin,
al cărui nume vine aproape sigur de la grecescul
σταυρος care înseamnă „Cruce“, întocmeşte
„statutul“ grupării de revoluţionari în fruntea
căreia Verhovenski se chinuia să-l aşeze.
Tot în afara Rusiei, Stavroghin, deja căsătorit
în secret cu „şchioapa“ Maria Lebeadkina, e ispitit
să se însoare a doua oară, cu Lizaveta Tuşina,
oprindu-se de la această „nouă crimă (bigamia)“
în ultimul moment. Comiţând „unele greşeli
de exprimare şi de ortografie inexplicabile la
un om cult“, el îi mărturiseşte la Spovedanie
episcopului retras la mănăstire Tihon că crede
„în mod canonic“ în existenţa diavolului şi „că
avea halucinaţii ciudate,
îndeosebi noaptea, că
uneori vedea sau simţea
lîngă el un fel de fiinţă rea,
batjocoritoare şi «rezonabilă»,
care i se înfăţişa sub diferite
aspecte, cu caractere diferite;
«dar e mereu aceeaşi şi eu
turbez mereu…»“. După
ce pleacă de la chilia
arhiereului bolnav Tihon,
ce îl îndemnase să vieţuiască
sub ascultarea unui pustnic
din împrejurimi „timp de
cinci sau şapte ani“,
Stavroghin se spânzură
într-o mansardă.
În contrast cu
Stavroghin, pe care îl şi
numeşte „principala mea
jumătate“, Verhovenski –
fiul fostului universitar Stepan Verhovenski – e
un personaj comic, de pamflet. Murindu-i mama
la Paris pe când avea doar cinci ani, e crescut „de
nişte mătuşi“, văzându-şi tatăl de numai trei
ori în viaţă. La una dintre întâlniri „i-a părut
tatălui său «un petit idiot»; «un băiat cam nervos,
foarte sensibil şi… fricos»; se închina înainte de
culcare pînă la pămînt şi făcea semnul Crucii
deasupra pernei, ca să nu moară noaptea în somn.“
Participând „la redactarea unei proclamaţii
subversive“, Verhovenski avea – după mărturia
unui personaj menit a-l caricaturiza în roman pe
Turgheniev – „o influenţă extraordinară
asupra tineretului din capitală“. Plecând în Elveţia,
e văzut ca un „«revoluţionar emigrat în străinătate»“,
iar întorcându-se, caută „să-şi vîndă «orice s-ar
întîmpla» moşia maternă. Căpătând influenţă
asupra guvernatorului oraşului şi a soţiei lui,
„încearcă să-l atragă de partea lui pe Stavroghin“.
Totodată, Verhovenski „supraveghează sinuciderea
lui Kirillov etc.“
După ce Stavroghin îşi manifestă „dezinteresul
faţă de intenţia lui Verhovenski de a face din el un
fel de «şef» al mişcării“, comicul intrigant „sfârşeşte
prin a-i săruta mîna“ lui Stavroghin. În ciuda acestei
umiliri, Verhovenski îşi duce la îndeplinire planurile
revoluţionare atunci când „dirijează cu măiestrie
în oraş o adevărată orchestră a dezordinii“, declanşând
un incendiu şi punând la cale asasinarea căpitanului
în retragere Lebeadkin, a surorii lui – Maria
Lebeadkina –, ce era soţia lui Stavroghin, respectiv
a servitoarei lor. De asemenea, „îl împuşcă pe Şatov
cu mîna lui, lipind ţeava revolverului «încet şi
sigur» de fruntea victimei“. La Verhovenski
şochează „tupeul inimaginabil, drăcesc cu
care eroul se poartă nu numai cu Stepan
Trofimovici ştatăl săuţ, dar şi cu alte personaje“.
Stavroghin e capabil să se ocupe cu
teologia „chiar foarte serios“ şi, apoi, să
comită o faptă abominabila împotriva unei copile
de 11 ani. Astfel, oricine se poate îndeletnici cu
răul, chiar un om cultivat ce studiase teologia (e
drept, fără să o trăiască eclesial în slujbe). „Egal
cu sine însuşi de la început
până la sfârşit, în aceeaşi
indiferenţă de piatră faţă
de viaţă şi întâmplările
ei“, Stavroghin întruchipează
taina omului care
„trăieşte în spirit“, dar
„într-un alt spirit şi anume
în acela al diavolului“, aşa
cum observă Crainic. La
18 ani, Verhovenski făcea
de fiecare dată înainte să
adoarmă o închinăciune
şi, după această metanie
mică, îşi închina cu evlavie
perna cu semnul Sfintei
Cruci. El ajunge, însă,
până la urmă, să îl omoare
pe Şatov şi să organizeze
alte crime cu o seninătate
diavolească, înainte să
se ascundă la Petersburg şi apoi în străinătate.
Problema răului se iveşte în Demonii (Posedaţii)
odată cu personajele principale – un sinucigaş
ateu, dar studios al teologiei, care ajunge pedofil
(deşi este ambiguu în text dacă Stavroghin chiar
săvârşeşte un viol sau nu), respectiv un fost creştin
ortodox practicant ce sfârşeşte criminal. Amândoi
îşi subordonează voinţa lor liberă diavolului,
conspirând cu acesta şi pierzându-şi astfel
libertatea în faţa păcatului.
Demonii surprinde cum voinţa omului
se poate înrăutăţi treptat printr-o atitudine
râncedă, necombativă, prin pasivitatea în raport
cu împietrirea inimii şi cu delăsarea ce ne îmbie
să nu ne mai împotrivim patimilor, ci să le
lăsăm să îşi reia locul de drept în inima noastră.
