Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Răul la români de Fernanda Osman


Cine încearcă astăzi, în plină modă "mentalistă", să schiţeze un portret al omului obişnuit din secolele trecute, nu poate lăsa de o parte însemnările pe cărţi, precum acelea adunate de Ilie Corfus. Aceste note care împînzesc filele tipăriturilor vechi, dincolo de savoarea lor, se impun - după cum a demonstrat Eugen Negrici - prin valoarea testimonială, documentară, ca mostre ale mentalităţii omului medieval.
Fiindcă Răul pare a fi personajul principal în majoritatea acestor adnotări, de ipostazele lui ne vom ocupa în cele ce urmează.


"Teroarea" creşterii preţurilor


Un subiect de veşnică preocupare, spaimă şi amărăciune îl reprezenta - atunci ca şi astăzi - fluctuaţia preţurilor. Oamenii supravegheau cu ochi atent "mersul pieţei" şi consemnau în amănunt, cu gravitate şi năduf, fiecare semn de inflaţie - fenomen ce reuşea să estompeze cu totul orice alt eveniment, fie el decisiv pentru soarta ţării:
"1879, 9-vrie 10, astăzi este pîinea scumpă: 54 de par(ale), jimbla şi 44 de par(ale) pîinea. Şi am însemnatu ca să să ştie."; "La anul 1817 au agiunsu coreţul de păpuşoi 30 lei."; "în zilele domnii Barbului Ştirbei voivod, domnul Ţării Româneşti, leatu 1851, au fostu oca de rachiu lei 3 şi oca de vin un leu atunci."; "Anii 817 au fost grîu 13 zloţi ferdela şi cucuruzu fredela cu 12 zloţi, şi împăratul Franţişcu au venit tot în anul 817, a(u)gust 15 zile."
Satisfacţia şi mîndria cîştigului, oricît de neînsemnat, îl determină pe un adnotator să consemneze următoarele, ca unic eveniment al anului 1764: "Să (să) ştie de cînd am strîns o agiutoriţe mazilească, patru dăjdii, şi am cîştigat 15 lei, eu Lupu Batcu, la velet 7272, ghenar 1."
Ne aflam într-o lume a ierarhiilor pe dos, în care prioritate absolută aveau, pentru omul de rînd, evenimentele mărunte, meschin de mărunte, ale existenţei de zi cu zi, mizeriile minore, dar nenumărate ori modestele şi puţinele bucurii ale vieţii.
Obsesia inflaţiei - ca rău de prim ordin al vieţii cotidiene - o vom întîlni şi la un cronicar întîrziat, Dionisie Eclesiarhul, care consacră mai mult de o pagină din Hronograful său listelor de preţuri (la animale, alimente, stofe etc.). Aflăm, astfel, cum în domnia lui Alexandru Ipsilanti vaca valora 6 lei, oaia cu miel un leu, găina 2 parale, puiul o para, gîsca 8 parale, vadra de vin 10 parale, fasolea, lintea şi mazărea una-două parale, cafeaua doi zloţi, postavul de Englitera 8 lei cotul ş.a.m.d.
Preocuparea obsesivă şi minuţia maniacală a înregistrării preţurilor - în însemnările pe cărţi şi, cu atît mai mult, într-o istorie a ţării - ne fac să credem că ne aflăm în faţa unei adevărate psihoze - deloc străine nouă azi - determinate de orice presimţire a inflaţiei: "Iar scumpetea să tot înalţă cu mare preţ, din zi în zi, la toate cealia, mai vărtos bani să rădică tot cu adaos".
Toate acestea ne arată, dincolo de orice îndoială, care era cu adevărat nivelul de percepere a lumii al omului de mijloc din secolele trecute. Şi să nu ne facem iluzii nici cu privire la omul zilelor noastre.


Dies adversae; "certări dumnezeieşti"


Dacă e adevărat că "fiecare epocă lasă posterităţii mai multe urme ale suferinţelor decît ale fericirii ei" şi că "numai calamităţile devin istorie" (J. Huizinga), nu e mai puţin adevărat însă că, în evul mediu românesc, raportul dintre evenimentele faste şi cele nefaste pentru oamenii simpli înregistra, de cele mai multe ori, o disproporţie incontestabilă, cele dintîi fiind, statistic vorbind şi ca impact asupra conştiinţei, în netă minoritate.
Şi, într-o perioadă în care nenorocirile se ţineau lanţ, mizeria era cumplită, calamităţile distrugeau recoltele, provocînd foametea, nici nu-i trebuia prea mult omului de rînd pentru a se simţi îndestulat, miluit de Dumnezeu şi - de ce nu? - chiar fericit. Era suficient ca timpul să fie bun şi, eventual, să contenească, pentru scurtă vreme, invaziile străine. în acest fel, hrana ar fi fost de ajuns (dacă nu din belşug), iar preţurile - în virtutea regulilor elementare ale economiei - mici ("Manolache, aicia însemnaiu pentru ca să să ştie de cîndu s-au făcut bucate multe şi au fostu eftişug în toată lumea, cît nu mai avea unde le pune, atîta să făcuse de multe.").
Consemnări ale unor asemenea dies secundae - momente senine, de rodnicie şi speranţă - sînt insulare în noianul de evenimente dezastruoase care se abat asupra oamenilor din evul mediu, complet dezarmaţi în faţa catastrofelor.
Numeroasele însemnări pe cărţi care vorbesc despre starea naturii ca unic sau principal eveniment ar putea permite realizarea diagramei climatice a veacurilor trecute. Cantitatea impresionantă a acestor note reprezintă concretizarea sensibilităţii sporite la orice fel de fenomen meteorologic şi ne îndreptăţeşte să afirmăm - fără teama verdictului hazardat - că raportul omului medieval cu evenimentele naturale era mai important decît cel cu faptele istoriei.
Neputinţa în faţa anomaliilor naturii transformă, de pildă, o iarnă mai grea într-un adevărat dezastru. Ninsoarea abundentă instituie recluziunea forţată, starea de asediu: "Să să ştie di cîndu au căzut iarna cea mare cu trii vi(sc)ole, care au fost agiunsu zăpada pîn pin streşini, de nu putea iaşi oamini den casă şi uleţile era pînă în vîrful zeplazilor (...)"; "(...) Şi era omătul asemene cu gardurile, de nu pute umbla omu din sat în sat şi pe drum cînd se tîlne doi oameni nu pute da drumul unul altul".
însemnările acestea fac apel la modurile cele mai familiare şi mai concrete de figurare a vieţii şi a întîmplărilor ei: omătul cît gardul sau pînă la streaşină, uliţa blocată de nămeţi, întîlnirile dintre oameni în tranşeele săpate în zăpadă etc. Asemenea note pe cărţi ne solicită la maximum capacitatea de vizualizare, ajutîndu-ne să reconstituim tabloul unei lumi pe care o simţim mai apropiată de noi decît ne-am fi aşteptat.
întîlnim printre aceste însemnări mici evenimente atipice, al căror neobişnuit se coagulează imagistic într-un detaliu concret, semnificativ: "La anul 1835, iulie în treisprezece, au nins la munte ca de o palmă (...). Şi pă vale au fost foarte frig, încît pe la unile locuri au făcut foc în sobe, căci suflînd să cunoştea aburul ca iarna."; într-o zi de Paşti, "geru şi frigu au îngheţatu s(fîn)ta cuminicătură în potiru, slujind sf(în)ta liturghie".
Pe lîngă aspectul anormal al frigului în plină primăvară sau vară, caracterul terifiant al iernilor grele este şi el bine reprezentat în însemnările pe cărţi. Aflăm astfel cum s-au prăpădit toate dobitoacele din curte sau, mult mai grav, că "păstori mulţi or murit dă frig", ca şi alţi oameni pe care viscolul i-a prins pe drum, printre care şi copii. (Iar dacă aceste din urmă întîmplări pot părea "grozăvii" puţin probabile astăzi, mărturisesc că, în ce mă priveşte, nu mă pot împiedica să le asociez cu oamenii străzii pe care îi găsim cu zecile îngheţaţi în plin ev contemporan, nu cu mult mai civilizat, iată, decît cel mediu.)
Constatăm deci că decupajele din viaţa de zi cu zi selectează evenimentele meteorologice fie pentru dezastrele pe care le provoacă, fie pentru neobişnuitul lor. Şi într-un caz şi în altul, ele îi puneau pe gînduri pe oamenii de atunci, care erau gata să caute în spatele oricărui fenomen o raţiune ascunsă.
Şi ce altă cauză ar fi putut identifica oamenii acelor vremuri, dacă nu voinţa lui Dumnezeu, cînd ştim (de la Huizinga, de pildă) că "viaţa creştinătăţii medievale era impregnată şi complet saturată, în toate aspectele ei, de reprezentări religioase". în felul acesta, mustrarea dumnezeiască, pedepsirea conduitei omeneşti ajung să explice orice, ca în notele următoare:
"S-au întîmplat pentru păcatele noastre de au ninsu pe struguri" sau: "La l(eat) 1847, în zioa Paştilor, au ars cu foc de la milostivu Dumnezeu Bucureştii, să zic mai a treia parte."; "Din pricina omeneştilor răli fapte, anul au fost cu scăderi, şi nimulţămit au fost norodul, însă nu s-au dumerit, necontinind urmare lor."
Condiţiile de viaţă de atunci amplificau efectele dezastrelor. Incendiile, de pildă, se dovedeau cu atît mai mistuitoare cu cît civilizaţia lemnului era, de departe, dominantă, iar, în tîrguri şi oraşe, străzile erau înguste şi casele înghesuite. La fel, practicarea unei agriculturi primitive ducea la pierderea mai uşoară a recoltelor şi la o refacere a lor mai grea.
Şi războaiele lăsau urme traumatice, în măsura în care afectau în mod concret, material, viaţa de zi cu zi: contribuţii la război, căderea în luptă sau în robie, creşterea preţurilor (din nou!), primejdii de tot felul. Invaziile pustiitoare ale lăcustelor - punitive şi ele - le putem vedea alegoric, ca reprezentare, la scară mică, a năvălirilor străine.
întîmplările din viaţa personală sînt uneori efectul direct al evenimentelor de ordin istoric. în felul acesta, în universul omului simplu îşi fac apariţia pericolul, aventura, suspansul, drama, iar însemnarea pe carte ia un aspect nuvelistic:
"La 1807, fiind răzmiriţă moscali cu turcii, aflîndu-să domn măriia sa Io Costandin Alexandru Ipsilant v(oe)vod, s-au întîmplat de au eşit turcii brăileni şi au venit la Buzău, unde au făcut mari stricăciuni, tăeri, robii, foc. Iar eu, scăpînd din episcopie, cu nasul tăiat, am venit pînă aici la Pin. Ilarion iero(diacon).";
"La iunii 18, (1)821, m-au luat turcii di la Popeşti şi m-au dus legat din casile di la Popeşti pînă la urdii. Ci m-au dus pînă înainte lui hihae-bei. Şi cu ajutoriul sfîntului erarh Nicolai, am scăpat de sabii. Eu Gheorghii Popovici."
în faţa "cavalerilor apocalipsului", neputinţa oamenilor era totală. Cazurile sînt dramatice: "Anu 1817 (...) au muritu de foame mai multu de o sută de oameni din Hotaru atunci. Şi amu îngropatu cîtă patru şi cinci în una groapă, eu popa Ioanu Sumuţu parohu în Hotaru."; "La 8 iulie 1864 au datu un potopu mare, care nu s-a mai pomenitu. (...) în judeţul Prahova au înnecat cîteva sate şi întregi, au loatu o biserică cu totul, au scos morţi cu coşciuge cu totu.".
Molimele, la rîndul lor, nu iertau pe nimeni, făcînd numeroase victime chiar în rîndul cuvioaselor feţe preoţeşti: "La leat 1831, iunie 14, s-au lovit de boala holerăi în Ţara Rumânească şi în Ţara Moldovii, şi mulţi boeri şi arhierăi au murit." Singurul remediu menţionat în însemnările pe cărţi pare a fi fost cel recomandat de biserică, şi anume costisitoarea achiziţionare de moaşte, sub patronaj domnesc. Astfel: "Iunie 12, la leat 1795. A venit sfîntul cap al sfîntului Visarion al doilea rînd în Bucureşti, adus fiind de politie cu multă (chel)tuială pentru frica ciumii. Şi numai ciuma era, ci şi foamete foartea gria era, că mulţi din creştini au şi murit de foame, că uni au mîncat tărîţe, iară mai mulţi şi coajă de copaci o mesteca cu tărîţile (în loc de) pîine şi cu aceia îş lungiia viiaţa."
Situaţia era critică, iar disperarea şi amărăciunea nu mai puteau fi reţinute, după cum se vede într-o serie de însemnări cutremurătoare: "Au perit bucatele în satul Grozăveştii, au murit vitele în ţara Moldovii"; "Numai apa ne-au rămas moştenire"; "Nevoe, scîrbă la toati" ş.a.
Şi de parcă nu ar fi fost de ajuns, oamenii ajung să se teamă pînă şi de pămîntul pe care calcă, ultim şi suprem reper al stabilităţii. întîlnim numeroase însemnări din care se vede că lumea începuse să folosească o scară sui-generis de apreciere a intensităţii cutremurelor: "s-au zguduit pămîntul" - "încetu", "binişor", "bini", "tărişor", "tare" ori "foarti tari".
Uneori, condeierii ne spun în ce postură "i-a găsit" cutremurul: "în zioa ceia mă aflasem bolnav, cu stricarea stomahului", mărturiseşte candid, fără pic de reţinere, unul dintre ei.
Emoţionantă ne pare însemnarea de mai jos: "S-au cutremurat pămîntul în trei răstimpuri. Şi l-am simţit bini, aflîndu-mă culcat în aşternut, cetind pe aciastă carte, singur în casă fiind şi m-am spăriet." Prin onestitatea lor naivă şi fermecătoare, rîndurile acestea ne dau senzaţia tulburătoare că simţim prospeţimea suflului aceluia care le-a scris, împărtăşindu-ne astfel o atitudine şi o emoţie cunoscute nouă.
Există multă naturaleţe, modestie şi sinceritate copilărească în felul cum scriau mulţi dintre acei oameni, în modul în care îşi expuneau grijile mărunte, laşităţile, spaimele, neajunsurile şi micile satisfacţii. Şi aceasta într-o lume în care o nenorocire nu venea niciodată singură, catastrofele acumulîndu-se vertiginos, aşa cum aflăm din însemnarea următoare:
"1864, iunie 11, pă la ceasurile doă şi jumătate după prinzu, s-au cutremuratu pămîntu zioa joi. Şi a doua zi spre vineri au venitu potopu de au înecatu Bucureştii, (...) curgîndu apa pe toate uliţile. în urma acestora au mai trecut o săptămînă şi au început oamenii a muri de ciumă prea foarte groaznec."


"Semne înfricoşate": neostenita anunţare a Apocalipsei


Lumea medievală era, neîndoielnic, un spaţiu intens semiotizat. Tipologic, ea aparţine modelului cultural paradigmatic sau, conform clasificării lui Iuri Lotman, "semantic" ori "simbolic". Şi aceasta întrucît orice fenomen "stătea pentru" altceva, trimitea la ceva aflat dincolo de el, şi anume - aşa cum am mai spus - la existenţa lui Dumnezeu. Orice putea fi interpretat ca "semn" al voinţei divine.
Semantizarea de acest tip era cel mai lesne de realizat în cazul fenomenelor naturale misterioase, care scăpau atunci înţelegerii şi controlului oamenilor: eclipsele de soare sau de lună şi cometele ("stele cu coadă"). Stau mărturie pentru aceasta însemnările de mai jos şi multe altele asemenea:
"S-aprinsese cerul şi ardea minunat, ca, cînd ardea o casă mare. Semn de la Dumnezeu fiind aciasta."; "(...) s-au întîmplat o minune şi un semn în lună de au mîncat-o vîrcolacii."; "au perit luna"; "au fost ştirbire în soare"; "au răsărit trei sori pre cer" sau, într-o depoziţie onestă şi mai circumspectă: "Lune la 20 ianuarie, foarte geri fiindu, s-au arătat curcubeu pă ceri şi s-au întunecat soarele, cunoscîndu-se şi puţin că era pişcat. Acestea le-am văzut eu prea bine singur toate. Dară zic unii cum că s-ar fi arătat şi doi sori pe ceri. Aciasta cu drept singur n-am văzut-o."
Dar şi banalele tunete şi fulgere (mai cu seamă în perioadele neobişnuite, precum iarna) erau prilej de nedumerire îngrijorată - căci nu puteau anunţa nimic bun! - şi făceau obiectul consemnărilor: "Duminică în ziua de Paşti au tunat în ceriu" ori, cu un comentariu revelator în ce priveşte modelul mental căruia îi aparţinea autorul însemnării: "(...) la (a)nul 1840, ghinar în 25, în zio de sfîntul Grigore Bogoslov, au tunat şi au fulgerat, care aciastă taină dumnezeiască nu s-au mai întîmplat a ve(dea) dintri noi păcătoşii, nici cătră părinţii noştri."
Cerul - obsesie constantă pentru căutătorii de "semne minunate" - nu monopoliza însă procesul semiozic de care vorbeam. Purtătoare ale mesajului divin erau şi cutremurele, molimele, viforniţele şi oricare altă calamitate: "1802, în ziua sf. Paraschevei s-a făcut un cutremur mare, care a dărîmat monăstiri şi case, a crăpat pămîntul şi a ieşit apă şi catran amestecat" (nisip ori "apă cu miros de puşcă şi de pucioasă" în alte însemnări privind acelaşi eveniment).
Recunoaştem în catran şi pucioasă elemente din recuzita iadului, iar caznele diavoleşti deschid cale gîndului - de la cutremurul în sine - către viziunea pedepsei. Căci aceasta vedea omul de rînd în orice catastrofă ori semn de pe cer - "certare dumnezeiască", aşa cum găsim explicit formulat în însemnarea de mai jos: "(...) vineri noaptea spre sîmbătă, la nouă ciasuri din noapte, s-au cutremurat pămîntul pentru păcatele noastre, dîndu-ne semnu a ne pocăi, că iată stă la uşi cel ce vine nu zăboveşte."
Presărate de-a lungul anilor şi al domniilor şi organizate în reţele semnificante, "semnele pedepsitoare" ajung să imprime un sens necesarmente fatal istoriei, viciind raporturile cauzale reale: "în urma cutremu(ru)lui au mai trecut o săptămînă şi au început oamenii a muri de ciumă prea foarte groaznec"; "Şi la frevuarie în 30 de zile s-au cutremurat pămîntulu, veneri spre sîmbătă. Eram şi eu în Căzăneşti, cu părintele protopopu Ion Arţăriască. însă la 40 de mucenici au dat viforu forte rău. Şi tot într-această iarnă era o stea cu coda dă la apusu. însă s-au sculatu şi Tudoru primăvara cu arvaţi, cît şi Ipsilant. Şi (au) fugitu toţi boeri(i) în Ţara Ungurească. în urmă s-au băjănitu toată ţara. în urmă au venit turci(i) în Bucureşti."
Relaţia de succesiune se transformă, pe nesimţite, cum am mai spus, într-una cauzală. Nenorocirile ţării se iscă în urma semnelor prevestitoare, acestea izvorînd din voinţa divină de sancţionare a păcatelor omeneşti. E un mecanism explicativ implacabil, simplu şi, deci, previzibil: "Apoi după acest înfricoşat semn al cutremurului (...), cine poate cu amăruntul a povesti ce au urmat după acestea: vărsări de sîngiuri, căderi de împărăţii, foameţ, lipsire mai despre toate, că acelea acestea însămnează."
întrucît păcatul se afla la originea tuturor relelor, dacă păcătuiai, trebuia să fii pedepsit. De aici, printr-un abuz logic, s-a ajuns la convingerea că, atunci cînd te loveşte vreo nenorocire, aceasta se întîmplă pentru că trebuie să fi greşit cîndva, cumva, în faţa lui Dumnezeu. Pedeapsa atrăgea după sine vinovăţia.
O asemenea gîndire favoriza starea de vulnerabilitate, de permanentă primejduire, sentimentul de nesiguranţă generală. Orice se putea adeveri ca semn al sfîrşitului, oricare vitregie a vremii (chiar şi grindina) putea aduce pieirea: "cutremur gro(a)znic şi înspăimîntător, care nu mai rămăsese nădejde de viaţă"; "Că era piatra tot ca un ou de găină. (...) Că era vijălie şi potop foarte tare, cît să sperieseră oameni(i) că or să pie cu toţ(i)."
Sumbra credinţă în iad (chiar dacă figurat, la noi, fără prea mare fantezie într-ale ororilor şi torturilor), ameninţarea tunătoare cu pedepsirea năpraznică a păcatelor, asociate cu "relele" ce veneau pe calea pămîntului (cutremure), pe cea a aerului (lăcuste, vijelii etc.), a apei (inundaţii) şi a focului (incendii) - toate acestea ajungeau să provoace panici şi psihoze colective. Văicăreala "moraliştilor" de toată mîna despre stricăciunea şi păcătoşenia omenească găsea ascultare. Timpul părea că se apropie de sfîrşit şi toate cele pămînteşti de pieire.
Nu ne va mai mira, deci, faptul că oamenii vedeau necontenit pe cer semnele Apocalipsei. Ştim acum că acestea sînt năluciri de oameni simpli, singuri şi înfricoşaţi.


Normalizarea Răului:


Incursiunea noastră în lumea însemnărilor pe cărţi ne-a pus în nenumărate rînduri în situaţia de a remarca la autorii lor absenţa simţului ierarhiei evenimentelor consemnate. Sau, mai degrabă, constituirea unor ierarhii à rebours, în care întîmplarea periferică, accidentul minor ori detaliul casnic ocultau evenimentele dramatice din "marea istorie".
Acesta este însă un lucru firesc pentru o cronică a "vieţii private" şi profitabil pentru cititorul dispus a se abandona curiozităţii şi plăcerii - uşor perverse, de altfel - de a scormoni în căutarea amănuntelor cît mai concrete şi mai pitoreşti din existenţa altcuiva, cu atît mai mult cu cît acest altcineva a trăit cu secole în urmă.
în schimb, ne par îngrijorătoare apatia, nepăsarea, lipsa de reacţie - orice fel de reacţie - în raport cu spectacolul de pe scena istoriei. Să vedem însă cum arăta un act din această reprezentaţie în vremurile de atunci: "1853, aprilie (loc gol) au venit ruşii în Moldaviia. 1854, săptemvrie 5, s-au dus ruşii din Moldaviia. 1854, săptemvrie 20, au venit nemţii în Moldova. 1857, în luna fevruari şi mart s-au dus nemţii."
Ne întrebăm dacă nu cumva consemnarea parcimonioasă şi indiferentă, pe ton egal, nu reprezintă ea însăşi o formă a comentariului sancţionant, aşa cum se vrea, în zilele noastre, absenţa de la vot. în orice caz, ea este o mărturie indirectă, dar foarte importantă pentru starea de spirit a celui ce însemna pe cărţi.
Aceeaşi lipsă de atitudine faţă de "răotăţile" vieţii şi de mişcările din plan politic este frapantă într-o însemnare din care voi cita ceva mai mult, tocmai pentru că ilustrează într-un mod ideal depărtarea de la care par a fi fost consemnate evenimentele dramatice din viaţa politică, precum şi din cea a poporului:
"La l(eat) 1799 au fost văcăritu. La 1802 au fost cutremurul cel mare. La 1806 au venit muscalii în Ţara Rumânească. La 1813 au venit domn Caragea. L(eat) 1814 au fost ciuma cea mare. (...) 1821 au eşit domnu Tudor de au făcut zavera. (...) 1831 s-au început holera în Ţara Rumânească. 1834 s-au făcut domn Alexandru Ghica. La 1843, octomvrie 14, au fugit domnu Alexandru Ghica. (...) 1847, la 23 martie, s-au ars tîrgu, în zio de Paşti. 1848, iunie 11, s-au început libertatea. (...) 1848. septemvrie 11, au venit turcii la Cotroceni şi la 13 septemvrie au intrat în capitala Bucureşti. 1848 (loc gol) au venit şi muscalii. (...) Leat 1848 iunie 11, s-au început a plăzmuirea programi şi instituţiia, făcîndu-(să) libertate. Ipac la 18 iunie noaptea au fugit guvernu din pricină că vine rusu. Ipac la 20 iunie s-au dăscoperit minciuni de venirea rusului, şi iarăşi s-au făcut libertatea. în urmă s-au întors iarăşi guvernu. L(eat) 1848, septembrie 11, pă la trei ceasuri după 12, au venit turcii la Cotroceni." ş.a.m.d.
într-atît de neaşezate erau treburile ţării, încît probabil că nimeni nu mai aştepta nimic bun de la ele. Starea de criză era cea normală, iar înţelepciunea însemna să te fereşti, pe cît se putea, să fi sorbit de vîrtejul distrugător al istoriei.
Dezastrele erau atît de numeroase şi felurite, încît nu e exclus să se fi ajuns la o întărire a sistemului imunitar, la o atrofiere a emoţiilor şi a sensibilităţii în faţa ororilor.
"Caracterul aprig al vieţii" de care vorbea Huizinga produsese familiarizarea oamenilor cu Răul; acesta devenise, astfel, o componentă nelipsită a existenţei cotidiene. (Cum altfel ar fi ajuns să se spună: "rău cu rău, dar mai rău fără rău"?) Şi cum nenorocirile nu erau nici pe departe administrate în doze homeopatice, soluţia supravieţuirii fusese, cum spuneam înainte, anestezierea simţurilor, soluţie preferabilă, din moment ce sentimentul general era cel de neputinţă şi de fatalitate.
Treburile ţării se aranjau pe deasupra capetelor tuturor, inclusiv ale domnilor înşişi, căci evenimentele "se întîmplau" - la iniţiativa lui Dumnezeu sau a unei instanţe vagi, neprecizate, a cărei construcţie mentală era menită să-i deresponsabilizeze pe oameni. Astfel, domnii "se făceau", după cum "se tîmpla să să facă şi schimbare domnii", libertatea sau holera "se începeau" etc. etc.
Atunci cînd evenimentele din viaţa familiei nu le estompează pe cele ale istoriei, ele sînt puse pe acelaşi plan cu acestea din urmă. într-un asemenea caz, lipsa de înfiorare cu care sînt notate întîmplările istorice se extinde asupra celor ale familiei. Tonul consemnării nu cunoaşte variaţii şi denivelări, păstrîndu-se egal în transparenţa lui neutră:
"La leat 1802 s-au cutremurat tot pămîntul, octomvrie 14. La leat 1804 au arsu tot tîrgul din Bucureşti, avgust 28 (...). La leat 1806 au venit muscalii în Bucureşti, dechemvrie 13 (...). La leat 1808 au murit tată-mieu Radul, iulie 3.";
"în leatul 1848, fevruarie 15, m-am căsătorit. Vara, de la iunie s-au începutu moartea holerii, cînd au murit soru-mea Tieca cea mare şi cumnata Tiţa. Şi era foarte de speriat, că să înmormînta cîte 5, 6 pe fiecare zi numai la biserica noastră. Tot într-această vară au fost şi mulţimea lăcustelor pă aici, de strica bucatele. Şi pădurea, pă unde să punea ele, rămînea neagră. Asemenea într-acest leat de mai sus cu 1848, pă la noemvrie, au venit şi mulţimea muscalilor în ţara noastră, unde am avut chiar în Văleni mai mulţi de o mie, 1000 no., şi avem pîn case cîte 4 şi cinci. (...) Din a căror pricină ajunsese toate scumpe, vinul în Bucureşti şase sfanţi vadra, lei 13 ciuperu cu ridicata, că gemea Bucureştii de turci şi muscali şi apoi au venit şi nemţi."
Autorul însemnării de mai sus nu uită să treacă scumpirea vinului, cu detalii despre preţ, printre evenimentele importante ale unui an în care holera i-a răpus sora şi cumnata. în locul cutremurării de groază, ni se oferă lista de preţuri.
Tocmai de aceea ne înduioşează însemnarea lui "Dascălu Ioanu" din Ardeal, care, preocupat să-şi spună oful şi să-şi plîngă de milă, lasă în text numai urme de sinceră emoţie: "Mult am pătimit în viaţă de cînd sînt. Aşa las în scris ca să să ştie că în anul 1836 în Ardeal în multe oraşă şi pe sate o murit mulţ oameni de coleră, însă mai chiar că de ciumă. Scris-am eu, dascălu Ioanu, fiind amărît că mi-au murit soţiia în luna lui iunie".
Cîteva secole la rînd par să fi trecut zadarnic peste ţară: se află în aceste însemnări spaimele, belelele, grijile şi nălucirile noastre, aceleaşi după atîta timp. Ceea ce ne face să ne întrebăm cît de lungă e "durata lungă" la români.