Alfred Franklin, Les ruines de Paris en
4908, L’Arbre Vengeur, 2008. Suntem în anul 4908.
Cu
mii de ani în urmă, Parisul
a dispărut de pe faţa
pământului. Europa a
fost devastată de o
cumplită catastrofă, iar
supravieţuitorii s-au
refugiat în Caledonia, unde
resturile civilizaţei au întemeiat
un imperiu destul de asemănător
cu lumea veche, demult apusă.
De aici pornesc pe mări şi oceane
expediţii care încearcă să descopere
urme ale fostei civilizaţii. După o furtună
teribilă, trei fregate pornite cu luni
în urmă de la Nouméa acostează într-un
golf în care se varsă apele unui
fluviu maestuos. În curând, echipajul
intră în contact cu băştinaşii, o populaţie
de vreo două mii de locuitori ai unui
orăşel nu prea arătos, în care tocmai
au loc evenimente deosebite: câteva
locuinţe, printre cele mai puţin sărăcăcioase,
sunt pe cale de a fi mistuite de foc,
spre bucuria generală. Urmează o
scurtă dar savuroasă incursiune
antropologică din care aflăm obiceiurile
şi caracteristicile acestui trib de sălbatici
care se îmbracă în piei de animale.
Limba lor nu este foarte diferită de cea
vorbită în imperiul caledonian, de unde
concluzia că franceza se află la originea
amândurora, căci descendenţii lumii
„civilizate” au păstrat memoria obârşiei
lor prin textele lui Victorugo, Louis
Vlanc ş. a.
Se constată la această populaţie
un amestec de virtuţi şi de vicii, de
gusturi şi de aspiraţii care sunt în
general atribute ale civilizaţiei. În
primul rând, goana după plăcere:
orice pretext este valabil pentru a
sărbători. Se adună pentru a petrece
împreună, beau, mănâncă, dansează,
cântă, discută fără vreun motiv
consistent. Sunt încântaţi de orice
eveniment neaşteptat, care îi transformă
în indivizi vorbăreţi, zgomotoşi,
impresionabili pentru ca la scurtă
vreme să se arate plictisiţi şi să
lase baltă entuziasmul arătat la început.
Sunt primitori, se bucură să cunoască
lucruri şi persoane noi. Amorul propriu
este defectul lor cel mai vizibil. Sunt
atraşi de tot ceea ce străluceşte, drept
pentru care se gătesc cu podoabe din
alamă, cu pene şi cu cioburi de sticlă
colorată. Fiecare doreşte să ocupe
o poziţie publică, să aibă măcar câţiva
subalterni, considerându-se capabil
să conducă întregul trib. Viaţa publică
îi interesează în mod deosebit, au loc
discuţii interminabile despre probleme
de interes comun, elaborează teorii,
emit idei menite să rămână neadoptate,
ceea ce le creează o stare permenentă
de nemulţumire politică, fără ca
aceasta să le strice însă buna dispoziţie.
Femeile ocupă un loc aparte în
această societate. Nefiind admise să
participe la guvernare şi nici la revoluţii,
ele se străduiesc să introducă spiritul
de dominaţie în colibă, instaurând
un despotism latent, dar incontestabil.
În general, sunt impresionabile,
pasionate şi nervoase, iar în viaţa
cotidiană pot să se arate blânde
sau iritabile, să dea dovadă de bunătate
sau de acreală, de alint ori de cruzime,
în funcţie de starea vremii. Sunt pline
de graţie, dar uşuratice şi frivole,
fragile şi delicate însă avide de plăceri,
a căror nevoie este exprimată de
un cuvânt incomprehensibil, care nu
există în limba caledoniană: verbul
pronomimal a se distra. Când acesta
este pronunţat, soţul înţelept lasă
capul în jos şi aşteaptă să treacă
momentul critic.
Modul de guvernare nu seamănă
deloc cu cel caledonian. În acest trib,
un şef este ales o dată pe lună, căruia
îi urmează un succesor desemnat
la rândul lui de comunitate, numai
că nimeni nu este dispus să părăsească
funcţia ce i-a fost încredinţată. După
o scurtă perioadă de agitaţie colectivă
care culminează cu o revoluţie,
locuinţele şefului devenit nelegitim
şi ale acoliţilor săi sunt incendiate
iar foştii conducători înlocuiţi. Ritmul
acestor revoluţii este destul de regulat,
ele se petrec cam o dată pe lună.
Incendiile observate de caledonieni
la sosirea lor reflectau un astfel de
moment.
Corpul expediţionar află că nu
departe de aşezarea aceasta se află
urmele unui oraş dispărut de multă
vreme. Băştinaşii nu au curajul să
pătrundă în acel teritoriu unde se
petrec fenomene ciudate, locul pare
să fie blestemat. Totuşi, îi însoţesc
pe noii veniţi pentru a le arăta vestigiile
unei măreţe civilizaţii, iar acestora
nu le trebuie mult pentru a identifica
ruinele Parisului, leagănul civilizaţiei
ai cărei urmaşi sunt. Raportul trimis
în Caledonia de comandantul expediţiei
dă seama de toate acestea, iar ca
răspuns, autorităţile trimit trupe
de geniu şi material necesar pentru
a efectua săpături, pentru a degaja
din diferitele straturi aluvionare
resturile unor clădiri monumentale
şi a efectua cercetări geologice,
paleontologice ori paleografice. Primele
arată că straturile profunde ale solului
sunt compuse din şisturi stridioase
şi argilă homardescă. Printre ruinele
vechii cetăţi sunt descoperite oseminte
de Canis canichus, Felis gouttierius
(„chat de gouttière”), Lepus civeticus
(„civet de lapin”), specii binecunoscute
în lumea caledoniană. Cât despre
inscripţiile fragmentare găsite de
savanţii caledonieni, ele vor fi răstălmăcite
în Avenues des Chefs Illustres (în loc
de Avenue des Champs Elysées), Ère
de la Marine (în loc de Ministère de
la Marine), iar numele generalilor
care au purtat bătălii în campaniile
napoleoniene de pe Arcul de Triumf
din Place du Carrousel vor deveni
nume de bătălii şi viceversa. Plin
de admiraţie pentru trecutul glorios,
viitorul este dipus să încurce mai
toate borcanele.
În final, se întâmplă ceea ce era
de aşteptat: trupele trimise de la
celălalt capăt al lumii fraternizează
cu sălbaticii, ba chiar încep să vorbească
despre libertate, egalitate etc. iar
amiralul Quésitor, şeful corpului
expediţionar, contaminat de acelaşi
spirit, încheie ultimul său raport către
„cetăţeanul ministru” cu formula:
Salut et fraternité!
Autorul acestei delicioase ucronii
este Alfred Franklin (1830-1917),
administrator al Bibliotecii Mazarine,
cunoscut prin numeroasele studii
savante publicate de-a lungul unei
lungi cariere de bibliotecar şi istoric.
Din vasta operă publicată se cuvine
menţionată La vie privée d’autrefois,
lucrare în douăzeci de volume care
adună mii de documente despre viaţa
cotidiană din Evul Mediu încoace,
clasate în funcţie de subiect: anunţuri,
reclame, igienă, măsura timpului,
strigătele din Paris etc. Alfred Franklin
este, fără nici o îndoială, un erudit
în adevăratul sens al cuvântului. În
tinereţe s-a simţit atras de literatură:
a publicat diverse articole în revista
L’Abeille impériale între care o istorie
a perucii şi o alta a strănutului, dar
mai ales i-a frecventat pe Jules Janin,
Théophile Gautier şi Charles Nodier,
fără a intra însă în circuitul literar
propriu-zis.
Tipărită într-o primă versiune
în anul 1875 fără nume de autor,
în atelierul personal de la Viroflay,
cartea Les ruines de Paris en 4875
a fost reeditată de Flammarion în
anul 1908 cu titlul uşor modificat
în funcţie de anul apariţiei. Ediţia cea
mai recentă1 o reia pe aceasta din
urmă, reintroducând în circuitul literar
un text literar atipic. Ideea de a scrie
o carte despre ruinele Parisului nu
este complet nouă. Prima versiune
apare la numai patru ani de la Comună,
perioadă în care a circulat o bogată
literatură pe tema distrugerilor
pricinuite de comunarzi – Palatul
Tuileries şi Hôtel de Ville fuseseră
nimicite, ruinele lor devenind loc de
pelerinaj turistico-romantic parizian.
Dar mai ales Joseph Méry publicase
o nuvelă cu titlul Les ruines de Paris
(1856), în care tema era pusă în
circulaţie, ca să nu mai vorbim de
Charles Monselet, autor al unei cărţi
cu titlu omonim, apărută un an
mai târziu.
În ciuda unei aparenţe de
superficialitate şi a aerului de
farsă, cartea lui Franklin pune sub
semnul întrebării validitatea discursului
ştiinţific practicat în secolul al XIX-lea.
Savanţii caledonieni, înarmaţi cu o
viguroasă retorică de tip academic,
se înşală sistematic asupra tuturor
descoperirilor de natură „arheologică”:
printr-o amuzantă eroare de interpretare,
statuia Jeannei d’Arc este cea a reginei
Franţei, pe nume Republica, Academia
Franceză devine Muzeul de Istorie
Naturală, statuia lui Laocoon înlănţuit
de şerpi este un monument funerar
inexplicabil din pricina sărăciei aparente
a personajului etc.
Conceput sub formă de corespondenţă
oficială – în majoritatea
cazurilor este vorba de rapoarte
ale diverşilor specialişti ori ale amiralului
adresate oficialităţilor din Nouméa
– textul propune o viziune simpatică
şi glumeaţă asupra lumii pariziene,
aşa cum putea ea fi cunoscută sub
a treia republică. Tribul de „sălbatici”
întâlnit de exporatorii caledonieni
nu diferă prin nimic de parizienii
dintotdeauna care, în logica fabulei,
au supravieţuit cu aceleaşi neschimbate
moravuri cataclismelor ce le-au
transformat oraşul în ruină. Sunt la
fel de interesaţi de ceea ce vine de
departe ca şi contemporanii lui Franklin,
la fel de amatori de plăceri, de impetuoşi
în politică, de băgăreţi şi guralivi,
încât prin studiul antropologic improvizat
din primele pagini suntem în măsură
să imaginăm un tip parizian etern,
capabil de năzbâtii politicarde stângiste
din cele mai fistichii, de genul revoluţiei
mensuale planificate ori de sloganuri
care îi contaminează pe caledonienii
ce ajung să scandeze formule de
genul „Jos capitalul!”, „Să punem
capăt exploatării omului de către
om!” etc. Am fi tentaţi să spunem că
orice asemănare cu prezentul este
pur întâmplătoare, dar ne-am face
vinovaţi de ipocrizie…
