Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Rătăciţi în ficţiune de Tudorel Urian

Am aflat cu multă întârziere de apariţia romanului Război ascuns, de Dan Perşa, chiar dacă sunt unul dintre admiratorii declaraţi ai scrisului acestui (încă) tânăr prozator. Despre cartea pe care am primit-o în preajma sărbătorilor de iarnă din 2006 nu s-a scris aproape deloc (nu îmi amintesc să fi citit vreo cronică în vreuna dintre revistele literare importante), cu toate că - dacă nu este vreo greşeală în pagina de gardă - a apărut încă din anul 2005. De vină pentru acest scurtcircuit de marketing ar putea fi publicarea cărţii într-un context nefericit (la sfârşit de sezon literar când ierarhiile anului ce se încheie sunt deja stabilite, în condiţiile în care Editura Albatros se afla ea însăşi în restructurare, cu o altă conducere şi, inevitabil, o altă politică editorială) sau indiferenţa autorului în legătură cu destinul propriului său produs literar. Am mai scris şi cu alt prilej că Dan Perşa are capacitatea - specifică numai marilor prozatori - de a-şi surprinde cititorii cu fiecare nouă apariţie editorială ce îi poartă numele. Orice roman al său (e drept, nu a scris prea multe), odată încheiat, este un drum definitiv abandonat. Spre deosebire de alţi autori care (re)scriu, la nesfârşit, variaţiuni ale aceleiaşi cărţi, Dan Perşa mizează cu fiecare nou roman care îi poartă numele, pe cu totul alte mize tematice, stilistice şi naratologice. Dacă romanul de debut, Vestitorul (1997), era, practic, o rescriere a cronicilor medievale româneşti din perspectivă postmodernă, următorul Şah orb... (1999) putea fi citit ca o deconstrucţie epică aplicată pe o poveste cvasi-contemporană din perspectivă istorică (coborârea în trecut nu este mai mare de douăzeci de ani). În fine, cel mai recent roman, Război ascuns (2005) este o combinaţie de Pateric şi Borges, însiropată bine în ironie postmodernă, care nu seamănă cu nimic din cele scrise până acum de acest foarte imprevizibil scriitor. De altfel ritmul lent de publicare a romanelor (3 în ultimii 10 ani, nu pare, la prima vedere, o performanţă de invidiat) sugerează travaliul cu totul special depus de autor în scrierea acestor cărţi, dacă nu avangardiste, măcar experimentale. Război ascuns este un roman care descumpăneşte şi încântă, în egală măsură. Pe fondul foarte general al disputelor interconfesionale dintre românii ortodocşi şi greco-catolici în Transilvania secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, autorul alcătuieşte o poveste destul de bizară, în care clasicele reguli de temporalitate şi spaţialitate sunt încălcate cu nonşalanţă, logica povestirii se pierde în ceaţă, iar procedeul suprarealist de ordonare a paginilor după principiul loteriei, pare a fi regula de bază. De altfel, autorul are şi o explicaţie raţională pentru evidenta lipsă de coerenţă logică a fragmentelor: vântul i-ar fi risipit paginile manuscrisului, pe care le-ar fi strâns şi predat editurii în ordinea în care au fost recuperate. Aşa se face că romanul are vreo două încheieri, după bibliografia selectivă (element cu totul neuzual în cadrul unui roman, dar menit să ofere credibilitate hagiografiilor care dau o bună parte din substanţa cărţii) urmează două pagini cu motto-uri (i se cere cititorului să le aranjeze după cum crede de cuviinţă în dreptul diferitelor capitole) şi o anexă conţinând trei poveşti care nu şi-au mai găsit locul în structura propriu-zisă a ficţiunii. Totul seamănă cu legumele aflate într-o oală care dă în clocot şi care sunt împinse în direcţii dintre cele mai neaşteptate. Trecutul se combină cu prezentul şi viitorul, drumul dintre existenţa terestră şi iad este cât se pare de natural, sfinţii coabitează cu dracii, memoria culturală este un dat universal care acţionează în toate direcţiile, personajele din secolul al XVIII-lea sunt pe deplin familiarizate cu textele lui Cioran sau... Ioan Groşan. Ficţiunea este descompusă până la ultimele sale elemente. Totul este un mare haos fictiv, universul însuşi este o mare ficţiune (o borgesiană bibliotecă a tot ceea ce s-a scris şi se va scrie vreodată, în care Dante devine contemporan cu Bulgakov şi Daniel Bănulescu, iar hagiografiile medievale se simt mai mult decât confortabil în imediata vecinătate a prozei textualiste). La această scară, totul pare derizoriu, eroii şi martirii, sfinţii şi dictatorii devin pascaliene trestii (mai mult sau mai puţin gânditoare) în bătaia vântului (ficţiunii), identităţile sunt slabe, existenţe care au stârnit admiraţia mai multor generaţii îşi revelează micimea şi ridicolul. Privit de la înălţimea Ficţiunii (ca sumă a tuturor celor ce s-au scris şi se vor scrie) totul pare derizoriu, lipsit de consistenţă, greu de articulat într-o construcţie care să dureze. Cel mai interesant erou al romanului Război ascuns este, fără îndoială, naratorul însuşi (care, pe alocuri, seamănă bine cu autorul). El este micul demiurg, deţinătorul puterii absolute, care se joacă ironic cu destinul personajelor sale şi cu aşteptările cititorilor (până aici, nimic nou), dar care ajunge, în cele din urmă, să piardă controlul în universul atemporal şi lipsit de spaţialitate al Ficţiunii. De altfel, sarea şi piperul cărţii sunt date de fragmentele metatextuale (confesiunile directe făcute de narator cititorilor, în buna tradiţie a literaturii medievale), de micile aparteuri, fără de care, probabil, nimeni nu ar fi înţeles nimic din această scriere. Combinaţia de document şi ficţiune este explicată cu ironie postmodernă, într-un stil ce parodiază tânguirile vechilor cronicari: "Şi iată-mă iar pus la cazne. Iubite cititor, câtă vreme am scris frumoasele pagini anume pentru tine, un mare necaz mi se întâmplă: am pierdut planul istoriei celei mari (după care îmi alcătuiam cartea), pe care îl aveam într-un caiet borgesian, ani de zile migălit în litera lui. Nenorocriea abătută asupra-mi, pe care nu o puteţi închipui cât e de mare, iată că schimbă cursul patericului meu, deoarece mă găsesc în faţa nevoinţei de a inventa ce a fost - istoria pe care am prăpădit-o (prăpădul istoriei, dragii mei). Şi aşa voi face până mi-o descoperi cineva, prin vreun cotlon al odăii, caietul rătăcit, fiindcă eu din scris nu mă opresc nici fără el, altfel toate amărăciunile şi suspinele s-ar lăsa peste mine" (pp. 210-211). Scrisul lui Dan Perşa este unul de o densitate cu totul neobişnuită, în care riscă să se piardă nu doar cititorul, dar şi personajele cărţii şi chiar autorul însuşi. El însumează ironic particularităţi stilistice din epoci diferite, este încărcat de intertextualitate şi aluzii culturale din cu totul alte epoci decât cele sugerate de timpul prezent al povestirii, pare o ţesătură foarte densă în structura căreia este imposibil să identifici firul epic. Primele care se plâng de această harababură epică sunt chiar personajele cărţii. Fireşte, în spatele acestor lamentări se simte privirea ironică adresată de autor cititorilor: "Dar Paul Bárány, gândi Iştvănescu, pare a şti ceva despre drumul ce aveau să-l urmeze, nu degeaba bâiguie el despre consistenţa păienjenişului... Păienjeniş ca ţesătura unei cărţi, ghem des în miezul ei. Că bine mai seamănă păienjenişul diavolesc cu ţesătura poveştii, de parcă tot de diavol ar fi fost scornită şi ea, ca să ascundă adevărul. Dar celui cu ochi ager, sigur adevărul i se va dezvălui cu mare bucurie." (p. 282). Romanele lui Dan Perşa sunt nişte inteligente şarade epice a căror miză se află dincolo de poveştile fără cap şi coadă, simple pretexte narative. Miza cărţilor sale stă în foarte sofisticata ţesătură textuală, care presupune o mare dexteritate stilistică şi o minte limpede, capabilă să rămână insensibilă la cântecele de sirenă ale poveştii. Dan Perşa însumează fericit ambele calităţi şi romanele sale - incitante jocuri ale acuităţii observaţiei şi perspicacităţii - pot constitui materialul ideal pentru efectuarea unor consistente studii de naratologie. Probabil că autorul însuşi, dacă nu ar fi optat pentru ficţiune, ar fi avut toate şansele să devină un redutabil naratolog. Luciditatea sa textuală, aplicată şi în cazul propriilor producţii epice este una puţin comună. Întrebarea care se pune este însă în ce măsură aceste cărţi, adorabile din perspectivă naratologică, dar în care, inevitabil, povestea trece pe planul al II-lea, pot fi citite ca romane pur şi simplu? Pentru că, vorba unui personaj din Război ascuns, "în făpturile fără spirit, ca noi, zace plictisul (...) fiindcă sunt necreatoare şi numai puterea creatoare împrăştie plictisul". Afirmaţie valabilă, chiar dacă, culmea ironiei - personajele din acest roman al lui Dan Perşa sunt spirit pur.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara