Comedia lui Guillaume Gallienne cu Guillaume Galliene în rolul lui Guillaume te convinge să râzi, un râs care se formează deopotrivă în stomac şi în creier, dar un râs din tot sufletul.
Umorul cerebral, inteligent face casă bună cu umorul mimicii şi gesticulaţiei. Unul pune accentul pe situaţii şi jocuri de cuvinte, este cult şi te prinde în măsura în care te prinzi, celălalt pe caracter pentru care central rămâne actorul. Sunt actori ca Louis de Funès, Laurel şi Hardy, Groucho Marx, Leslie Nielsen a căror simplă apariţie, altfel deloc inocentă, determină râsul fără să fi făcut nimic sau aproape nimic. Un caz cu totul excepţional este cel al lui Charlot, singurul al cărui umor are ceva trist şi profund însingurat. Alţii trebuie să descopere râsul sălii, să-l fabrice precum Woody Allen sau Sacha Baron Cohen şi Jim Carrey, prin subtilitatea propriei inteligenţe sau prin supralicitare, căci există şi un râs gros, un suc greu, intestinal. Guillaume-actorul este unul excepţional, în orice caz, mai bun decât Guillaume-regizorul, chiar dacă se întâlnesc sub semnul unor bune decizii şi intuiţii. Debutând sub semnul unui spectacol teatral, un număr de stand-up comedy, one-man-show schizofrenic, unde actorul trebuie să-şi ţină publicul îmbrăţişat şi electrizat pe tot parcursul lui, ceea ce vedem nu este teatru filmat, ci film în care spiritul teatral a fost topit în mod inteligent. Pentru că teatrul este substanţa germinativă, mise en abîme, şi totodată, şi structura care organizează întregul, un teatru mental. Guillaume pare să se adreseze lui însuşi, în transă parcă, ghidat de madlenele subtile ale memoriei afective, fascinat de un tablou interior, de o reminescenţă. Ce se vede este un film care conservă spiritul comic à la Comédie française, rafinat, nuanţat, elocvent, chiar cu o notă de pedanterie căreia îi convine dubla natură a personajului disputat de tensiunile unui conflict oedipian insuficient lichidat. Iar nu în ultimul rând, teatrul se simte în gesticulaţia manierizată care vine dinspre commedia dell’arte. Exagerările îşi au sursa acolo, bufoneriile sunt recuperabile din lumea lui Pulcinella, Il Capitano, Arlechino sau alt spectaculos zani. Guillaume este fascinat de prezenţa maternă până la adoraţie, doreşte să se identifice cu propria mamă imitând-o în cele mai mici detalii, joacă plin de convigere rolul fiicei într-o familie burgheză în care se află alţi doi băieţi fără tulburări de personalitate şi un tată sever. În fapt, toate modelele cu care emulează Guillaume evocă fără echivoc homofilia. Acest tânăr efeminat o adoră pe Sisi, împărăteasa Austriei, pe care o impersonează improvizând o rochie şi un corset, îl admiră pe „regele lebădă”, prinţul Ludovic al II-lea al Bavariei, bănuit de înclinaţii homoerotice, pe urmele căruia ajunge în Bavaria la câteva şedinţe de spa. Actorul se dedublează jucându-l atât pe graţiosul Guillaume, cât şi pe sarcastica sa mamă, adoptă democratic toate punctele de vedere. Homosexualitatea sa potenţială este pusă în discuţie într-un mod scânteietor şi ludic, numai că, aici, Guillaume-regizorul trişează remarcabil şi inversează pe ultima sută de metri situaţia. Locul lui Guillaume, o adevărată fairy, un mignon, în registrul gingaş al denominaţiilor unui argou foarte colorat, este luat de un heterosexual revelat pe neaşteptate, quelle surprise!, şi aşezat cuminte la locul lui alături de o frumoasă autentică. Inversiunea minoritarului cu majoritarul din punct de vedere al genului sexual, a „fetei” cu „băiatul” şi deopotrivă motivaţia ei sunt complet necreditabile, dar amintesc de un procedeu clasic al comediei: deghizamentul şi confuziile pe care le creează. Aceste motivaţii insuficiente reamintesc spectatorului că în film nu guvernează nicio ideologie, a majorităţii sau minorităţii, că miza nu este nicidecum una politică (Abdellatif Kechiche ne-a oferit prin La vie d’Adèle o reprezentaţie de comme il faut homoerotic cu frumoase parti pris-uri), ci una simplu comică, unde confuzia de gen, în care intră savuros atât personajul principal, cât şi cele secundare, conduce la esenţa unei vis comica. În fapt, avem o parodie a unei emancipări sexuale, cu câteva picături de Almodovar parfumând batiste dandy, pretext pentru un florilegiu al tuturor tipurilor de umor, un joc care ne atrage atenţia asupra artei actorului. E util să comparăm filmul lui Guillaume cu Brüno (2009) al lui Larry Charles, cu Sacha Baron Cohen în rolul unui reporter gay, care parodiază gay style, aruncându-i clişeele, gesticulaţia în grotesc şi scabros cu intenţia de a provoca prejudecăţile homoerotismului mic-burghez. Spre deosebire de acesta din urmă, Băieţii şi Guillaume, la masă! posedă esprit de finesse, nu doar pentru că Guillaume personajul nu este gay, chiar dacă excesiv de efeminat, ci pentru că regizorul ilustrează mai degrabă un rafinat rapel la propria interioritate, evocă o sensibilitate altfel, extrem de nuanţată, un regim intens al experienţei şi al căutării de sine. Dacă vrem, ceea ce-l deosebeşte pe Guillaume de ceilalţi este tocmai acest parcurs destinal al unor succesive metamorfoze, chiar dacă livrate într-o cheie ironică. Un exerciţiu remarcabil de prestidigitaţie actoricească, de iluzionism comic, care ne aduce pe buze un râs sincer dăruit unui comic subtil.