Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dans:
Roşu şi Negru - după şapte ani de Liana Tugearu

Opera Naţională Bucureşti a început să-şi facă o reclamă adecvată pentru spectacolele ei, pe mari afişe puse pe străzile oraşului. De curând aceste afişe ne-au anunţat reluarea spectacolului de balet Roşu şi Negru, după romanul lui Stendhal. Dar, stupoare! Am citit afişul unui spectacol de balet, în care numele coregrafului spectacolului lipseşte. Adică numele Alexei Mezincescu, autoarea creaţiei pe care noi o putem vedea pe scenă, nu există pe afiş, unde apare numai numele compozitoarei acestui balet, Livia Teodorescu Ciocănea. Doar numele compozitoarei putea să apară numai pe afişul unui concert, nu însă şi pe afişul unui spectacol coregrafic, creat pe muzica sa. Iată, deci, de ce consideraţie se bucură creatorii din sfera dansului, la Opera Naţională Bucureşti.
După acest prim contact nefericit cu reluarea acestui spectacol, creat iniţial în anul 2000, am aşteptat cu oarecare nelinişte să vedem cum a fost el repus în scenă, în absenţa coregrafei (plecată la fiica ei în Statele Unite), după filmările de acum şapte ani şi într-o nouă distribuţie. Dar am avut o foarte plăcută surpriză. Coregrafia şi-a păstrat întru totul prospeţimea, ceea ce constituie, între altele, şi o notă bună pentru asistenţii coregrafei, Corina Dumitescu, Mădălina Slăteanu şi Tiberiu Almosnino. Şi, datorită acestui lucru, putem repeta şi astăzi ceea ce scriam în urmă cu şapte ani: "Primul act... constituie una dintre cele mai bune creaţii coregrafice ale Alexei Mezincescu, una dintre cele mai personale, în care s-a eliberat nu numai de alte modele, dar şi de propriile sale modalităţi de expresie din lucrări anterioare". Impresionant este că şi interpretarea dată relaţiilor dintre personaje în actuala versiune a actului doi, prin mici, dar esenţiale modificări de nuanţă, a dat naştere unei mai mari apropieri între spiritul romanului lui Stendhal şi cel al spectacolului de balet pe care l-a inspirat. Şi aici a intervenit o a doua mare surpriză. Ne-am temut de faptul că rolurile lui Julien Sorel şi al doamnei de Renal, interpretate la premieră de două personalităţi cum sunt Răzvan Mazilu şi Corina Dumitrescu, nu vor mai avea tot atâta greutate în alte interpretări. Dar, cel puţin în ceea ce-l priveşte pe Julien Sorel, ne-am înşelat. Interpretul de acum al rolului, Virgil Ciocoiu, a preluat impecabil linia plastică a personajului şi i-a adăugat multă căldură şi o sensibilă diferenţiere în abordarea cuplului format cu marea sa iubire, doamna de Renal, şi apoi a celui pur pasional cu domnişoara de la Mole. Stilul în care excelează Virgil Ciocoiu este cel neoclasico-modern, nu însă şi cel clasic pur, în care l-am văzut peste câteva zile, în pas de trois din Lacul lebedelor. Sperăm ca repertoriul Operei bucureştene să rămână deschis şi montărilor de factură neoclasico-modernă, pentru a putea oferi pe viitor şi alte prilejuri acestui tânăr interpret de a-şi pune pe deplin în valoare calităţile.
în schimb, o dansatoare care ne pune mereu pe gânduri este Bianca Fota, interpreta doamnei de Renal, din această recentă remontare a baletului Roşu şi Negru. Ca şi la premiera de anul trecut cu Simfonia fantastică de Berlioz, în montarea lui Gigi Căciuleanu, în care Bianca Fota a interpretat rolul principal feminin, i-am admirat şi de astă dată capacitatea de a se plia cerinţelor plastice ale coregrafiei, regretând însă că nu dovedeşte aceeaşi capacitate de a intra, ca trăire, în pielea personajului. Această scindare între formă şi emoţie este de-a dreptul stranie şi resimţită ca atare de spectatori, căci, dacă un artist scenic nu se încarcă el mai întâi pe dinăuntru, nu are ce transmite ca vibraţie către sală. Bianca Fota nu a găsit încă coregraful capabil să o determine să înceapă construirea oricărui rol plecând din interior.
în domnişoara de la Mole, am regăsit aceeaşi interpretă de la premieră, pe Monica Petrică, de astă dată formând cu Virgil Ciocoiu un cuplu ardent, potrivit personajelor. Tot astfel, mai apropiată, de astă dată, de spiritul personajului stendhalian a fost şi linia pe care i-a dat-o noua interpretă a doamnei mareşal de Fervague, Oana Popescu. în fine, bine puse în pagină, ca şi la premieră, au fost partiturile coregrafice dansate de Egor Zdor în rolul tatălui lui Julien şi de Gabriel Luca şi Răzvan Marinescu, în rolurile fraţilor lui Julien, dintre aceştia numai ultimul fiind acelaşi interpret de acum şapte ani.
Canavaua constituită de libretul şi muzica compozitoarei Livia Teodorescu Ciocănea, pe care s-a ţesut coregrafia spectacolului, a cunoscut şi ea mici modificări de formă, cum ar fi faptul, că cei doi solişti vocali - în varianta actuală Adriana Alexandru şi Cristina Eremia - au apărut pe scenă, lângă rampă (nu au mai cântat din culise) şi tot pe avantscenă au fost aşezaţi şi câţiva instrumentişti (harfă, tobe) din orchestră. Toţi muzicienii, din fosă sau de pe scenă, acestora din urmă alăturându-li-se şi corul de bărbaţi care a contribuit la conturarea atmosferei seminarului din Besançon, unde s-a retras o vreme Julien Sorel, s-au aflat sub conducerea muzicală a aceluiaşi dirijor de la premieră, Răzvan Cernat, revenit odată cu acest spectacol pe scena Operei Naţionale Bucureşti.
Ca şi în urmă cu şapte ani, s-a văzut şi acum cât de adecvate şi sugestive sunt decorurile realizate de Viorica Petrovici pentru acest balet şi cât de pline de fantezie costumele create de Adriana Grand.
Pe scurt, se poate considera că reîncadrarea în repertoriul de balet al Operei Naţionale Bucureşti a spectacolului Roşu şi Negru a fost cât se poate de inspirată, redându-se astfel publicului bucureştean o piesă de valoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara