Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

tema lunii: Forme ale exilului:
Ronny Someck (Israel) - Nu mă împuşcaţi, eu nu sînt decît pianistul de ---

E o poveste cu o pisică ce fugea după un şoarece. Şoarecele a găsit o gaură în care a intrat. După un timp, a auzit un lătrat şi s-a gîndit: „Dacă se aude lătrat, probabil că pisica a fugit.”

Aşa că a ieşit din gaură, a deschis ochii şi a zărit pisica.
- Ştiu că mă vei mînca la cină, i-a spus pisicii, dar spune-mi cum de-am auzit lătrat de cîine?
Pisica a zîmbit şi i-a răspuns:
- În ziua de azi nu te poţi descurca dacă nu ştii două limbi.

Din cînd în cînd mă simt ca pisica din poveste. Primul nume al celor două limbi ale mele este atmosfera estică, iar al doilea este atmosfera vestică.

George Orwell, în eseul La vînătoare de elefanţi, îşi descrie personajul într-un mod special. Scrie: „Chipul său a-nceput să ia forma măştii pe care o poartă”

Masca mea se numeşte BAGDAD, iar chipul meu a-nceput să ia forma acesteia în timpul Războiului din Golf din 1991.
M-am născut acolo.
Un doctor german mi-a asistat venirea pe lume într-un spital evreiesc, iar doica mea era arăboaică. Ai mei m-au dus în Israel cînd eram mic, iar „cutia neagră” a amintirilor mele e goală.

Dar mai sînt şi poveştile alor mei despre cafeneaua de lîngă Tigru, despre mirosul fructelor din Piaţa Shugra şi despre cîntăreţi precum Farid El Atrash şi Abd El Wabb.

Viaţa mea în Israel a fost un amestec de culturi.
În casa părinţilor se vorbea ebraică şi doar Bunicul urma stilul de viaţă specific Bagdadului. El vorbea o ebraică stricată şi mă lua cu el la o cafenea unde se punea muzica unui cîntăreţ egiptean pe nume Um Kulthum şi unde se servea cafea neagră exact ca aceea din cafeneaua de lîngă Tigru.
Pentru mine, Bagdadul a devenit o metaforă, un loc care a existat doar în inima Bunicului.

Mi se părea că mă îndepărtasem de Bagdad, dar oraşul s-a întors şi mi-a bătut la uşă în timpul Primului Război din Golf.

Priveam la televizor imagini de-acolo, cu o mască de gaze pe faţă.
În fiecare dintre ele încercam să-mi identific premergătorul sau să dau cu ruj pe buzele mamei mele tinere sau să-l zăresc pe tata trecîndu-şi degetele prin păr.
În clipa următoare am văzut locul distrus.
Am simţit atunci că mi-e dor de locul naşterii mele şi de partea estică a vieţii mele, căreia aş vrea să-i fac loc în partea vestică a vieţii mele.

De atunci, simt că trebuie să trăiesc cu două culturi.

Îmi place de exemplu, să beau Arak şi Coca Cola, să-l ascult pe Abad el Wabb sau pe Beatleşi pe acelaşi CD.
Dar nu e o situaţie uşoară, pentru că un poet care trăieşte în Israel e asemenea pianistului pe care-l vedem în westernuri. Îşi aşează pianul în colţul cîrciumii, unde miroase negreşit a praf de puşcă. E conştient că locanta nu e sală de concerte, dar poate că acesta e locul adevărat.
Pentru siguranţa sa, spune: Nu mă împuşcaţi, eu nu sînt decît pianistul.

Scriu în ebraică. Ebraica e o limbă care combină o mulţime de niveluri: pe de-o parte e Biblia, pe de altă parte, jargonul armatei. Mai luăm cuvinte şi de la culturile amestecate ale imigranţilor veniţi în Israel şi, desigur, ne influenţează şi vecinii noştri arabi. Dar, cu toate astea, dacă Regele David ar ajunge în acest sfîrşit de săptămînă la Ierusalim, ar înţelege limba ebraică.
Treaba poetului este poate să-i servească Regelui David drept ghid turistic.

(Comunicare prezentată la Colocviul de la Neptun, 2011. Traducere de Ana Chiriţoiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara