Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Românul s-a născut mim de Val Gheorghiu

Dau peste o însemnare de-acum şase-şapte ani: Căciula rusească şi Insula Şerpilor. Adică ne-au luat Insula, dar ne-au dat căciula cu urechi turanice. Lucrurile s-au mai schimbat. În sensul că Insula e tot a lor, dar spăimoasa căciulă a cam dispărut. Şi nu numai la nivel de trotuar sau de tramvai, ci şi la soldaţi (şi ofiţeri). Erau, după '90, nişte parade în Piaţa Unirii de credeai că veniseră iar să ne elibereze. Urechiatele băteau pasul ca-n Piaţa Roşie. Zilele astea am văzut, la nişte intersecţii aglomerate, poliţai cu chipie alb-albastre, mîndri ca nişte chipeşi căpitani de plai. Vine el şi rîndul Insulei.
            
În Decăderea minciunii, Oscar Wilde găseşte foarte multe cazuri de imitaţie conştientă. În 1879, întîlni la o recepţie, în casa unui ministru de externe, o femeie foarte frumoasă, frumuseţe stranie, cu care se împrieteni. Wilde spune că îl interesa nu atît frumuseţea femeii, cît caracterul ei teribil de puţin conturat. Părea, întăreşte Wilde, că nu avea personalitate deloc, ci doar posibilitatea de a încarna mai multe tipuri. Se dăruia artei, îşi schimba salonul în studio şi două-trei zile le petrecea prin galerii de artă şi prin muzee. Apoi trecea la cursele de cai, după care la religie şi la politică. Era un Proteus şi tot atît de puţin reuşite îi erau transformările. Într-o zi, descoperind un roman foileton, în care eroina semăna izbitor cu prietena sa, Wilde se pasionă în urmărirea similitudinii. Povestea literară se termină deplorabil, eroina fugind cu un bărbat inferior ei, atît ca situaţie socială cît şi ca intelect. Pe cînd se afla la Veneţia şi citea ultimele pagini ale romanului, Wilde îi scrie prietenei sale, care cunoştea şi ea cartea, temîndu-se că, influenţată de lectură, ar putea termina şi ea în acelaşi fel. Înainte însă ca scrisoarea să ajungă la destinatară, femeia fugise cu un bărbat care o părăsi după şase luni.    Întîlnită de scriitor în 1884, la Paris, şi întrebată dacă romanul avusese vreo influenţă asupra purtării ei, recunoscu că simţise un impuls irezistibil să urmeze eroina pas cu pas în soarta ei ingrată şi că aşteptase cu un sentiment de teroare ultimele capitole ale povestirii. La rîndu-mi, cunoşteam acum zece ani o fiinţă de o frumuseţe stranie, căreia - deşi îmi dădeam seama că fac rol penibil - nu-i puteam refuza rugămintea de a-i aranja ba ore de muzică, ba de teatru, ba de balet, cu tot atîtea cunoştinţe ce străluceau în aceste domenii. Evident, nu avea vocaţie nici pentru unul. S-a oprit, la un moment dat, la modelul Isadora Duncan, cea care murise ştrangulată de eşarfa-i prinsă în roata maşinii şi, împinsă parcă de demonul morţii, în timp ce zbura cu o decapotabilă condusă de noua ei achiziţie, un macho de top, se-ntinse după o creangă de cais înflorit... şi astfel puse capăt unei prea scurte vieţi, frumoasă poate doar prin maniacala putere de a imita.
           
Buni români sînt - lucru stabilit - numai pesediştii. Numai ei simt adînc pentru ţară. Recenta ofertă a civilizatului şi, de ce nu, bunului român (şi el) Constantinescu, făcută actualei puteri în ideea efortului conjugat pentru UE, l-a pus pe Guşă să sară ars ca de Armaghedon, răspunzînd public în maniera şefului său, Năstase, invariabil dispreţuitor la tot ce vine dinspre... ceilalţi. Surpriză: imitîndu-l pe amicul Iliescu - amicus Plato, nu? - care vede în gestul lui Constatinescu unul, de ce nu?, generos şi firesc, Năstase a pălit (şi el), subit, de solicitudine (partinică) faţă de fostul preşedinte şi-l execută, paternel, pe executantul său, declarînd că, mde, a vorbit în nume propriu. Ce-i în Guşă, e şi-n căpuşă, ar fi continuat, paremiologic, şeful, dar s-a rupt banda.
           
Fabulosul gazetar ieşean Valer Mitru mă saluta cu un parşiv: Salut, Picasso! Descoperise el, cumva, în pictura mea de-atunci laba leului andaluz? Sau, mai degrabă - spun acum - sărmana victimă a imitaţiei? Cucuvae victis! vorba lui Mihai Ursachi.
           
E o - iată, generalizată, persistentă - imitaţie a clişeelor. Merg la o recentă premieră şi nu mult după ridicarea cortinei, văd personajul shakespearian trecînd de la o statuie la alta - dalbe fecioare în carne şi oase, în rol, nu-i aşa, de statui - şi, cu paletă de pictor în stînga, le pictează cu dreapta. Un fel de Pygmalion UAP. Kitsh impecabil. Mai trec nişte minute şi, după fofilarea pinguinată a unui Charlot, intră în rol un mobil ciripind zapp on line între alte două arătări shakespeariene. Se poartă. Ies, promiţîndu-mi să revin - cu disponibilitate sporită - la sarabanda găselniţelor. Şi pătrund în Filarmonică. Unde ştiu sigur că voi asculta un Mozart ca atare. Necotaminat de inventivitatea nu ştiu cărui dirijor insomniac, moroncit de rap, de zapp, de...
           
E de tot hazul ambîţul puterii postcomuniste în a-şi atribui răsturnarea lui Ceauşescu. Nu numai tropăitorii din "parlamentul" anilor nouăzeci, ai unei ţări buimăcite încă de totalitarism răsăritean, dar şi, iată, mult mai tîrziul de-acum Iliescu - din raţiuni legitimare - bate constant moneda revoluţiei autentice, operă a poporului suveran, nu-i aşa?, condus de eroul providenţial. Cînd se ştie foarte bine, cînd în straturile informe ale populaţiei nu se ştie tot aşa de bine, că în deceniul nouă, scenariul european era deja parafat la Washington şi la Moscova. Şi că Bucureştiul - evident, original prin obtuzitatea unui dictator rudimentar şi megaloman, asta determinînd şi vărsare de sînge - trebuia să-şi însuşească datele scenariului, chiar să imite acte - oricum mai înţelepte - ale Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei, Germaniei în a părăsi comunismul şi a reinstaura ordinea antebelică. Păstrînd proporţiile - în sensul neechivalării a ceea ce s-a petrecut în 1989 cu alte momente ale istoriei româneşti - să concedem că 1848, 1859 sînt (şi ele) mişcări inspirate de scenarii deja parafate continental. Asta neînsemnînd nicicum doar umilă obedieţă, dimpotrivă, mişcări fericite în însuşirea marii şanse şi, de aici, punerea în lucrare a consecinţelor. Coborînd ştacheta şi apropiindu-ne de pulsiunile momentului actual, să constatăm ce bulversare a habitudinilor se produce cînd noul scenariu european - la care România se arată (în sondaje) dornică a se include - impune, printre multe altele, şi soluţia regionalizării. Schimele perplexe ale omnipotenţilor guvernanţi nu pot ascunde însă infatuarea iminentei reuşite, ştiindu-se prea bine (neştiindu-se de către masa votantă) că modelele ne stau deja, în detaliu, la dispoziţie. Concluzie stenic-patriotică: sîntem aici, în calea tuturor răutăţilor, de două mii de ani, nu? şi cu imensul nostru dar de a mima originalitatea, trăgînd bine cu ochiul în jur, ne putem legitima cu mai multă (sau mai puţină) demnitate în corul european. Rămîne, de fiecare dată, iar şi iar, să aflăm cine-i dirijorul. De unde şi vocaţia noastră istoriografică.

Să fim serioşi: românul s-a născut poet.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara