Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
România: andrisant necunoscut de Mircea Mihăieş


Si-de această dată, ţăranii au salvat România”. Cuvintele aparţin preşedintelui ales, re-ales şi re-re-ales al unei ţări aflate în tranziţie. Au salvat ţara de la ce? O fi fost război? O fi fost potop ori secetă? Cutremur? Revoluţie? Da’ de unde, bădie! A fost o kermesă de partid, instrumentată cum scrie la carte: cu tombole, mititei, premii, şantaje, Iorgovan, urne mobile şi focul veşnic viu al apocalipsei, întreţinut prin gurile multicrome ale televiziunilor. Şi a mai fost Mischie, acest triumf incontestabil al modelului „homo novus scornicestiensis”, împins în prim-plan de fierbinţeala evenimentelor istorice şi de lipsa de haz a unei populaţii incapabilă să-şi ducă până la capăt protestul.

Pentru că despre protest a fost vorba. Dacă aceiaşi români care în 1990 se călcau în picioare pentru a supralicita votul pentru Iliescu au ajuns să retrăiască scena luatului cu arcanul la armată din „Amintirile” lui Creangă, ceva-ceva s-a întâmplat în ţara asta. Şi nu cred că spre paguba democraţiei şi-a bunăstării din România. Votul nocturn pro-constituţie ar putea să fie ultimul dar făcut de-o populaţie ambetată de amor pentru Iliescu. De ce? Pentru că nici de data aceasta efectele nu vor fi cele aşteptate. În practică, noua Constituţie nici nu i-a făcut pe români mai fericiţi, nici nu le-a umplut buzunarul, iar după ce s-au risipit aburii beţiei de la referendumul-iarmaroc, au constatat că sunt la fel de trişti, de singuri şi de batjocoriţi.

Că şmecheriile propagandei prin televiziuni nu mai ţin, s-a văzut la Roman, unde boborul constituţional le-a arătat cameramanilor popoul amărăştean, un semn că nu se mai recunosc în realitatea pe dos ventilată prin tuburile catodice. La nici câteva zile, schizofrenia socială din România şi-a arătat chipul hidos: pe de-o parte, s-a votat pentru Europa, pe de alta, s-a scandat împotriva străinilor care-au adus ţara la faliment.

Sigur că între investitorii străini s-au aflat şi destui ţepari. Adică inşi care ştiau precis cum să acţioneze. Filozofia lor e cât se poate de simplă: dezmembrarea şi apoi vinderea bucată cu bucată a mamuţilor industriali. Numai că aceşti ţepari n-au pogorât din farfuriile zburătoare, n-au dat cu spray paralizant şi nu i-au orbit pe directorii de fabrici. Ei au fost aduşi, în chip de salvatori, de guvernanţi, li s-a pus bomfaierul şi gaterul în mâini, şi apoi lăsaţi să prăpădească şi bruma de secţii unde mai pâlpâia o viaţă economică sănătoasă.

Dar pesedeii nu vor înţelege, nici acum, în ceasul al treisprezecelea, cât de mare e dezastrul făurit de ei şi cinicele lor slugi. Prea ocupaţi să şteargă urmele banditismelor comise la drumul mare, n-au cum să repare enormele tragedii iscate de cruzimea şi lăcomia echipelor morţii cu carnet de partid. Constituţia a trecut cum a trecut, şi e penibil că o opoziţie cu pretenţii la câştigarea viitoarelor alegeri a înghiţit cu nonşalanţă hapul. Poate urnele mobile au făcut minuni, poate Daciile scoase la mezat şi mititeii sfârâind i-au scos din bârlog pe români. Miile de neregularităţi semnalate de organisme ale societăţii civile arată, însă, altceva: că s-a umblat în draci la liste, ca s-a bifat în prostie în dreptul morţilor şi-al dispăruţilor.

Că PSD-ul e încântat să domnească peste o Românie virtuală, alcătuită doar din decedaţi şi „necunoscuţi la adresă”, era cumva de anticipat: nu e, oare, Parcul Dracula, cea mai răsunătoare „ctitorie” a duoului Năstase-Iliescu? Nu e ţara-cimitir cea mai palpabilă dintre realităţile ivite din paisprezece ani de călărire a românilor de către strigoii comunismului? Există blesteme de care nu poţi scăpa, oricât ustorori ai pune la canatul uşilor, şi oricâte slujbe de salvare a sufletului ar ţine Teoctist. Faptul că Iliescu a continuat să-şi exhibe zâmbetul chiar după ce americanii i-au plantat sub nas steagul Rusiei e răzbunarea ironică a unui destin tembel. Adică tot o poveste cu „andrisantul necunoscut”. Oricât de pro-american aş fi (şi sunt), n-aş fi ezitat să le arăt băieţilor de la Casa Albă obrazul. Dar nu, preşedintele a continut să zâmbească.

Acest mărunt incident diplomatic ar fi trebuit să-l pună pe Iliescu pe gânduri. Am intrat în cărţile americane pentru că reprezentăm un pion pe masa lor de şah, şi nu pentru valoarea noastră intrinsecă. Istoria ar fi trebuit să-l înveţe şi altceva decât „cursul scurt” al lui Stalin: şi anume, că nu poţi miza la nesfârşit pe baftă şi concursuri de împrejurări. Dacă nu reprezinţi nimic, fii sigur că în scurtă vreme vei fi retrimis acolo unde ţi-e locul. Adică în neant.

Războiul nemilos al pesedeilor contra României a marcat puncte importante în această direcţie. Nu e nevoie să vină străinătatea pentru a ne spune unde ne plasăm, pentru că am învăţat să ne aşezăm cuminţi la coada listei — dacă nu chiar mult în spatele ultimului concurent. Viteza revenirii unor boli care în străinătate sunt cvasi-dispărute, de la sifilis la gonoree, de la hepatite la afecţiuni pulmonare, indică realul nivel de civilizaţie de la noi. Pentru că promiscuitatea sexuală e reflexul imediat, devastator şi tragic, al promiscuităţii social-politice. Când oamenii nu mai dau doi bani pe propria lor viaţă, când muncitori şi ţărani (care „au salvat”, nu-i aşa, încă o dată patria) înţeleg să-şi comunice gândurile exhibându-şi posteriorul, înseamnă c-am luat-o razna de tot.

Marea problemă a năstăsioţilor nu e, însă, poporul. Şi-au dat şi ei seama că vehementele campanii de la televizor, plus gudurarea populistă, sunt arme imbatabile în procesul dresurii politice început chiar din primele zile de după executarea lui Ceauşescu. Problema sunt cadrele. Nu că n-ar exista suficienţi milogi şi destule gioarse disupuşi să se pună la dispoziţia partidului. Ei trebuie să deţină un anumit savoir-faire, o rafinată ştiinţă a datului cu pumnul în masă, a alternării şantajului cu promisiune, aşa cum doar adevăraţii oameni de aparat ştiu s-o facă. Drept dovadă, Năstase nu s-a putut dispensa de Miki Şpagă în recenta deplasare la Internaţionala Socialistă din Brazilia, iar rezultatele s-au văzut: de-acum, năstăsioţii s-au alăturat colegilor de pe întregul mapamond specializaţi în „redistribuirea echitabilă” a profitului realizat de nesocialiştii care muncesc după regulile capitalismului, şi nu după fandacsiile unor profitori hrăniţi cu bâiguielile lui Karl şi cu delirurile teoretice ale lui Friedrich.

În aceeaşi logică, la masa tratativelor cu studenţii a fost trimisă ex-ministra educaţiei, femeie de-o enormă rezistenţă pe scaun şi briliantă meseriaşă la împleticirea minţilor tinere. Experienţa dobândită pe vremea scandalului manualelor alternative (à propos, de ce nu se mai vorbeşte nimic despre această uriaşă operaţiune menită să umple puşculiţa partidului?!) a folosit şi acum. Un dribling scurt, un tras cu ochiul, promisiunea că „partidul” va avea grijă de liderii studenţilor, cu condiţia să fie şi ei înţelegători cu partidul, au pus capăt singurei mişcări mai de Doamne-ajută a tinerilor studioşi români.

Vestea proastă pentru pesedei e că soluţiile ivite din minţile lor de complotişti au suflul scurt. N-a trecut nici un semestru de la „pacificarea” uzinelor Roman, şi oamenii au ieşit din nou în stradă. Problemele sunt aceleaşi, muncitorii la fel. Singurul element nou sunt dosurile muncitoreşti, expuse înaltelor priviri de partid şi de stat. Oricum, la câte şuturi au primit românii în partea în fine vizibilă a corpului, trebuia să vedem şi secţiunea nefardată a realităţii!

Mă gândesc, însă, cu groază la părţile anatomice pe care le vor exhiba studenţii când, în loc de burse şi camere la cămine, vor contempla fotografiile cu palid-zâmbitoarele buze ale Abramburicii.