Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Romanul peltea de Daniel Cristea-Enache


Dan Lungu a debutat editorial în 1999, cu un volum de povestiri grupate sub un titlu respingător: Cheta la flegmă. Taxându-l ca atare, mai mulţi critici l-au întâmpinat totuşi favorabil pe tânărul prozator, al cărui talent narativ a atras atenţia. El constituia - cel puţin pentru mine - şi o bună ilustrare a noului realism postrevoluţionar, un realism uneori dur, cu secvenţe atroce, pe care Dan Lungu îl înfăşura în plasa unei descripţii minuţioase, microscopice a lumii în care trăim. Inconfundabila lume autohtonă, cu personajele, culorile şi aromele ei. Ca o recunoaştere a erorii iniţiale şi o confirmare a hiperrealismului practicat, volumul de debut a fost reeditat în 2003 cu un titlu sugestiv modificat: Proză cu amănuntul. Inconvenientul artistic o dată depăşit, autorul ieşean avea de rezolvat o altă problemă, nu mai puţin spinoasă, ţinând însă nu de creaţia propriu-zisă, ci de vizibilitatea ei. E un fapt că destule cărţi stau într-un con de umbră nemeritat prin aceea că au apărut la edituri fără rezonanţă şi fără impact. Oricât de merituos ar fi tânărul scriitor, el nu poate suplini absenţa unor circuite de promovare şi reţele de difuzare de care adevăraţii editori au a se îngriji. Cu Raiul găinilor, în fine, Dan Lungu a ieşit din purgatoriul periferiei editoriale, intrând în campania literaturii tinere iniţiată de Polirom şi beneficiind de întreaga desfăşurare mediatică, publicitară asigurată de aceasta. O prefaţă măgulitoare semnată de Mircea Iorgulescu, condiţii grafice deosebite, marketing profesionist şi o promovare agresivă: iată tot atâtea elemente din chimia succesului la care visează orice scriitor. S-a adăugat, recent, şansa traducerii şi apariţiei cărţii la o editură notabilă din Franţa. Ce-i mai lipseşte, atunci, lui Dan Lungu pentru a înregistra o victorie pe toată linia, o victorie răsunătoare?...

...Lipseşte, din păcate, romanul însuşi. Am început lectura acestei cărţi cu o lovinesciană ,receptivitate complice", ba chiar cu un reflex de bucurie gustativă condiţionat de povestirile mai vechi. Curiozitatea era de a vedea cum trece Dan Lungu de la rigorile prozei scurte la cele ale unei construcţii mai ample; şi, aproape sigur pe reuşita lui, rămânea să înregistrez datele acesteia, turnanta compoziţională urmată şi acreditată de autor. Aşteptări contrariate. Raiul găinilor e un eşec în toată regula, deşi bine drapat după faldurile unei strategii justificatoare. Aceasta se vede încă din subtitlu, jucăuş-asigurator: ,fals roman de zvonuri şi mistere" poate însemna totul şi nimic, o structură spartă, convenabilă deopotrivă autorului şi personajelor sale. În genere vorbind, în faţa prozatorilor se deschid două mari posibilităţi, două benzi late de circulaţie epică, divergente sau convergente. Un conflict bine pregătit şi susţinut, întărit în articulaţiile lui, segmentat în mod savant, pentru ca abia finalul să întregească, la propriu şi la figurat, romanul. Cărţi atât de diferite precum Răscoala lui Rebreanu şi Patul lui Procust a lui Camil Petrescu, ori, venind către perioada postbelică, Groapa lui Eugen Barbu şi Lumea în două zile a lui George Bălăiţă sunt compuse pe această linie creativă, larg-integratoare, dând senzaţia unei umanităţi şi a unor vieţi comprimate în pagina de hârtie. Complementară acestei modalităţi prozastice este cea care, lăsând deoparte realitatea exterioară, societatea, participarea protagonistului în cuprinsul lor, îşi recompune personajele la nivelul discursului, prin captarea şi dirijarea unui flux verbal caracterizant. De la schiţele lui Caragiale la cele ale ,optzeciştilor" (Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu) şi de la volumele biografice ale lui Radu Cosaşu la povestirile tinerilor Bogdan Popescu şi Sorin Stoica, există atâtea mostre de proză auditivă, prinzând ca pe banda reportofonului, o dată cu modulaţiile unei voci, întregul univers lăuntric al unui ins care se aude (şi pe care îl vedem) vorbind.

În ,romanul" lui Dan Lungu nu avem nici una, nici alta. Zvonurile substituie faptele, bârfa amestecă zvonurile până le şterge conturul, discursul înghite fabula iar vorbăria seacă, inexpresivă compromite totul. Inteligent, autorul şi-a oferit un alibi: el deschide larg gura străzii, a României în mic, invitându-ne să ne aplecăm şi să studiem lichidul tulbure ce clipoceşte acolo, substanţa secretată de nostalgiile ceauşiste şi resentimentul faţă de învârtiţii tranziţiei. Strada Salcâmilor apare astfel ca o reţea de fire invizibile trase din ghemul mentalului colectiv în toate direcţiile, sub steaua eternă a invidiei omeneşti şi a ranchiunei româneşti. Dar a înlocui o galerie de personaje cu un stup forfotitor de zvonistică şi cazuistică de mahala nu este un lucru atât de simplu pe cât pare. Scăpând de obligaţia portretisticii şi a psihologiei, sub pretextul unei definiţii supra-individuale, Dan Lungu calcă pe terenul şi mai alunecos al subconştientului colectiv, relativ uşor de intuit, însă greu de figurat în roman. Să vedem ce fel de conversaţii imaginează şi ,rulează" autorul: ,ŤN-avea dreptate Ceaşcă să le dea, la ăştia nervoşii, câte un hârleţ în dotare şi să-i trimită la Canal? Să se calmeze băieţii, nu de alta!ť ŤCă bine zici! |sta, Ceaşcă, a fost finuţ încă. Eu aş fi făcut canal Botoşani-Timişoara şi i-aş fi pus să-l umple cu apă până stă Titanicu' ca pluta la undiţă.ť ŤBă, da' fioros mai eşti! Ca mama lu' Ştefan cel Mare.ť ŤAr face pipi în pat dacă te-ar auzi.ť ŤCine să mă audă?ť ŤFoştii deţinuţi politici, cum cine? Doar nu turcii.ť ŤLas' că m-am lămurit eu şi cu ei, nişte puşlamale. După ce-au mâncat şi au băut pe banii statului, la răcorică, să nu-i bată soarele şi să le strice tenul, au poluat Cişmigiul cu zaruri. Şase-patru, poartă-n casă, numa' aşa-i auzeai.ť ŤHai, nu esagera, ce-au mâncat, mă rog? Au mâncat bătaie, asta da. Că de mâncarea aia nici }onţonel al meu, purcelul nu s-ar atinge de ea.ť (...) ŤBăăi, da' mai lăsaţi-o baltă cu ce era înainte! N-are chip să bea liniştit omu' un rachiu că, hop!, comunismu' vine şi el la masă. Mie unuia mi s-a acrit, toată ziua hâra-hâra pe chestia cu comunismu'. Ba că umbla câinii cu servici şi apartamente în coadă, ba că coada nu era de la câine, era de la pâine, eu m-am săturat. Gata!ť ŤBă, mai bine zi careva un banc.ť ŤPe-ăla cu chiuveta îl ştiţi?ť ŤCare?ť ŤCare-i diferenţa dintre o chiuvetă şi o oală de W.C.?ť ŤHabar n-am, ia zi!ť ŤPăi, atunci îmi imaginez ce-i la tine acasă...ť ŤHa! Ha! Ha! Ai luat-o, cumetre!ť ŤPoante de căcat!ť" (pp. 175-176). Rezon. Numai că se poate şi mai rău. Dacă intervenţiile personajelor, lăsând de dorit sub mai multe aspecte (particularizare moral-psihologică, reliefarea unui cod comportamental, un eventual umor, cât de firav) se desfăşoară, aşa zicând, sub umbrela lor (atâta le duce capul, atâta exprimă), fragmentele aparţinând naratorului îl caracterizează, nolens-volens, pe autor. Fără a confunda cele două instanţe, ar fi totuşi o indulgenţă excesivă să ştergem orice responsabilitate din dreptul prozatorului cu numele trecut pe copertă. Am notat resursele de umor şi expresivitate ale oratorilor de pe strada Salcâmilor. Să fie observatorul-narator mai dăruit în această privinţă? Nu s-ar zice: ,Doamna Spătaru se aşeza în faţa ferestrei ca în faţa televizorului. Sau, mai corect, în faţa televizorului ca în faţa ferestrei, pentru că în această ordine se întâmplaseră lucrurile. Fereastra fusese înaintea televizorului, nu există dubii ca în cazul oului şi al găinii. Cu toate că achiziţionaseră televizor alb-negru încă din al cincilea an al căsniciei lor, durata şi varietatea emisiunilor fuseseră atât de restrânse, încât mulţi ani după aceea principala distracţie rămăsese privitul pe fereastră. (...) Abia după revoluţie televizorul începuse să o captiveze pe doamna Spătaru în detrimentul ferestrei, în timp ce bărbatul ei se lăsase atras mai curând de ŤTractorul şifonatť. Aşadar, abia pentru ultimii ani ar fi mai potrivit să se spună că doamna Spătaru privea pe fereastră ca la televizor, urmărind întâmplările străzii cu aceleaşi emoţii pe care le împărtăşea în momentul vizionării unui film, exclamând şi comentând de parcă însăşi viaţa ei ar fi fost prinsă în joc. Aceste reacţii spontane, altminteri inofensive, îl enervau în aşa măsură pe domnul Spătaru, încât acesta îşi înşuruba arătătorul în aer, în dreptul tâmplei, în semn de insanitate mintală, gest la adresa soţiei, chiar şi atunci când, stând singur în casă, doar îşi amintea de ele." (pp. 163-164). Citatul se poate prelungi oricât; nu vom vedea o fărâmă de haz sub această plată, indigestă ironie. Lui Petru Cimpoeşu îi reuşeşte de minune, în Simion liftnicul, contrastul umoristic între contondenţa verbală şi gesticulantă a personajelor şi, de cealaltă parte a textului, limbajul elevat, preţios al transcrierii scenelor respective. În Raiul găinilor, tehnica aceasta, insuficient controlată, devine previzibilă şi anostă, autorul obţinând efecte contrare. O peltea de vorbe fără miez şi savoare se întinde de la un capăt la celălalt al cărţii - din care se reţin, cu greutate, doar portretul unei femei nebune anunţând sfârşitul lumii şi descrierea pe care un mitoman o face ,întâlnirii" lui cu Ceauşescu.

Mult prea puţin pentru un întreg roman, fie el şi de ,zvonuri şi mistere". E destul de curios regresul lui Dan Lungu faţă de nivelul fixat la debut. Nu era atât de vizibil, în urmă cu şase ani, tânărul prozator ieşean, dar îi ieşiseră, în mod cert, nişte povestiri remarcabile. Talentul lui este disparent ca în eminescianul La steaua: era pe când nu s-a zărit, azi îl vedem, şi nu e.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara