Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

actualitatea – colocviul romanului românesc:
Romanul şi suprasarcina nonficţiunii de Radu Mareş


Ca orice absolvent de Filologie, deşi fără practica profesoratului, nu mi-e străin jocul cu termenii elementari sau mai sofisticaţi ai teoriei literaturii. Spun „joc” pentru că, în definitiv, de o „ars combinatoria” e vorba. Termenii pe care cade zarul pot sta pe acelaşi aliniament conceptual, pot fi antagonici sau complementari. Dar pot fi şi indiferenţi, ca în faimoasa zicere a avangardei cu umbrela şi maşina de cusut. Importante până la urmă sunt dexteritatea jongleriei cu conceptele, dar şi micul snobism de a face paradă de câte ştim. N-am uitat nici azi proba de foc de la un seminar din anul I de facultate, constând într-un fel de extemporal la un profesor reputat pentru severitatea cu care încerca să ne vâre în cap az-buchea literaturii. Tema era „tradiţie şi inovaţie”, de scris ce ştim pe o foaie A4 în jumătate de oră. Sentimentul „probei” de demult nu e în esenţă diferit de cel de acum, când surprinzătoarea temă „ficţiune şi evaziune” e tot ca un fel de vizită la doctor pentru analize, pentru mine, cel puţin. Recunosc totuşi că romancierului nu-i strică deloc să-şi pună condeiul la încercare şi cu texte de altă factură decât epica magna sau micro-epica.
Lucruri foarte speciale n-am a spune: acesta e al doilea lucru pe care mă grăbesc să-l recunosc. Cu cel de al doilea termen, de pildă, nu m-am mai întâlnit în lecturile mele din perioada anilor ’70, secolul trecut, când era folosit pentru a numi o abatere de la disciplina realismului socialist, o neglijare a problematicii de observaţie realistă şi actualitate stringentă. Evazionismul era, în spiritul epocii, un păcat ce trebuia semnalat şi sancţionat. Iar critica noastră literară, ca orwelliană „poliţie a gândirii”, proceda în consecinţă. O filă semnificativă de istorie literară merită a fi dedicată „onirismului”, proiect literar ce a ilustrat la vremea lui evazionismul în stare pură, de regăsit în schiţă, într-o primă fază, dar mai târziu şi în roman. „A construi lumi alternative” e ce-şi propun evazioniştii noi. Aş spune că rezultatul e o lume „de cuvinte”, „de fraze”, fără substanţă. Şi e încă de menţionat că în estul nostru sălbatic, cu trei-patru decenii în urmă, acest tip de proză avea şi conotaţie politică de gest anti-sistem. În fine, exemplul de azi pe care l-am urmărit într-o oarecare măsură din spirit de colegialitate: romanele demonstrative a doi profesori universitari, Corin Braga şi Caius Dobrescu.
Tragi-comedia realismului socialist e de căutat în absurdităţi de tot felul. În 1965, spre exemplu, viitorul mentor al optzeciştilor, Crohmălniceanu, îi enumera ca „evazionişti” în acelaşi text de gazetă literară pe Nichita Stănescu, Alexandru Lungu, Ion Rahoveanu şi Negoiţă Irimie. Azi ne vine a râde, dar atunci nu se bucura nimeni când i se lipea o asemenea etichetă şi încă de unul din mogulii vieţii literare, deasupra căruia nu era decât Leonte Răutu, marele tartor al epocii.
Convingerea mea, şi sper să nu greşesc, e următoarea: compromisă în vechea accepţiune, o nouă evaziune care să conteze poate fi sesizată în romanul de tip Harry Potter unde topos, personaje, tramă epică sunt constructe realizate după logica basmului. Evaziunea de acest tip în roman răspunde, mă tem, unei trebuinţe a lumii noastre postmoderne, ca şi drogurile. Dar are parte şi de un impact comparabil, imposibil de neglijat, adică traduceri pe tot mapamondul, ecranizări, tiraje ameţitoare, precum şi recunoaşterea oficializată, autoarea romanului amintit fiind înnobilată de regina Angliei.
Cât priveşte ficţiunea, există şi aici o sesizabilă deplasare de accent în romanul ultimei jumătăţi de secol. Pus sub lupă, termenul ce defineşte esenţa artei, se raportează obligatoriu, ca şi în romanul burghez al secolului XIX, ca şi în romanul modern, ca şi în romanul textualist în vogă o scurtă perioadă, la „realitate”, oricât de mişcate, de relativizate ar fi contururile şi substanţa acestei realităţi. Ca unul care am scris câteva romane, dar am şi citit destule, am meditat adesea asupra acestei banalităţi: textele în proză asupra cărora s-a convenit să fie numite roman nu sunt posibile fără o priză la verificabila realitate. Ar ilustra poate mai bine ce vreau să spun aici zicerea celebră a lui Michelangelo după care în fiecare bloc de marmură se află un Moise sau un David, totul e să fie eliminat cu dalta ce prisoseşte. Altfel zis, ca să agravez banalitatea de pornire, informaţia, materia primă, cea a experienţei fie nemijlocite, fie livreşti e transferată în text printr-un special sistem de operare numit ficţiune.
Paranteză la cele de mai sus. În „Corpul T”, revistă braşoveană obţinută prin amabilitatea lui Andrei Bodiu – e vorba de nr. 2 din 2012 – există o dezbatere intitulată Literatura română 2000-2012. Evoluţii pe care am citit-o cu interes pentru că participă la ea tineri şi foarte tineri, profesori-filologi. Am subliniat acolo o observaţie incitantă a lui Al. Muşina. El spune că îi revine criticii noastre tinere misia de a provoca ieşirea romanului românesc din provincialism şi minorat, decoperind şi marcând teme noi, „zonele cu plancton”, le numeşte el, filoane epice noi care să oblige la noi repere şi la noi standarde valorice. Această provocare „gen Muşina” e de natură să nu te lase nepăsător, aşa că, deşi nu-s tânăr, dimpotrivă, după canonul Lefter-Muşina, fac parte dintre dinozaurii expiraţi, mi-a dat de gândit. Mi-am notat următoarele.
Există, după observaţiile mele, trei mari teme oferite, oarecum imperativ, romanului de azi şi, eventual, de mâine. Una e holocaustul, foarte strict circumscris şi documentat până la infradetaliu. Manageriată cu geniu, aş zice, promovată pe toate canalele, unde nu cel mai neimportant e filmul, tema ca atare, cu numeroase sub-teme şi variaţiuni a dominat cu autoritate, cam din 1970 încoace, aşadar de jumătate de secol, industria şi piaţa romanului la scară planetară. Am folosit „circumscris”. Ţine de evidenţă că despre holocaust nu se poate scrie decât între nişte jaloane fixe, „realitatea” nu permite deformări sau jocuri ale fanteziei decât într-un singur sens, observat cu maximă acribie. Spun chiar mai mult: tema însăşi a creat o cotă particulară a valorii artistice. Şi asta pentru că, importanţii scriitori evrei de enorm succes, care s-au afirmat cu cărţi dedicate holocaustului, au recăzut imediat din excepţionalitate atunci când au scris şi despre altceva. E straniu şi se poate verifica foarte uşor prin analiză pe text cu oricare din cărţile unor Kertesz, Jelinek, Manea, Uliţkaia, Roth şi chiar pe romanele lui Oz, premiatul nostru de la Neptun. Spus altfel, o temă anume produce o specială forţă de izbire. Cu o alta, la acelaşi autor, se aterizează în mediocritate. În primul caz, indicatorul cu aport magic e „realitatea”.
A doua temă mare a epocii noastre e cea a experimentului social numit comunism. Filonul epic cu pricina e de-o bogăţie colosală din care s-a exploatat timid, prea puţin. S-a şi declarat epuizarea lui, teza mea e însă că viitorul va dovedi contrariul. Şi mai e ceva: tot acest proces straniu de ecloziune obstaculată, bruiată reprezintă el însuşi o sub-temă colosală în epica actuală. Oricum, şi această temă care fixează condiţia umană cu precizie în spaţiu şi timp are ca referent nr. 1 adevărul verificabil, să-i zicem „istoric”, trăit, adică tot o „realitate” mai importantă şi mai productivă artisticeşte decât orice joc al ficţiunilor.
Cea de a treia mare temă este tema „sclavilor fericiţi” – sau a „Marii Alienări” sau, într-o formulare poate mai aplicată, a „Reîntoarcerii la Marx”. Nu intru în detalii, simplific. Important mi se pare că şi în cazul romanelor din acest raft pariul se face pe non-ficţional. Sau tendinţa imediat sesizabilă e cea care, încet-încet, împinge în derizoriu jocul, evaziunea, trucajele de efect, scamatoriile textualizante postmoderne, tehnicalităţile fabulatorii.
Repet, ca să fie mai limpede ce vreau să zic. Romanul se va întoarce cu faţa spre non-ficţiune şi încă una la care autorul să se refere în priză directă, cunoscută nemediat. Dar e şi invers: insidioasă, non-ficţiunea exercită o presiune tot mai mare asupra autorului, îl obligă aproape s-o ia în cont. Iar interesul cititorilor de romane, tot mai puţini la număr şi de aceea tot mai preţioşi, într-acolo bate şi el. Ei vor, desigur, poveste ca-ntotdeauna – şi nu „eseu”, roman eseistic, cum susţine Irina Petraş – însă o poveste din care să debordeze realitatea cea mai tangibilă cu putinţă, dacă se poate spune aşa ceva. Vrea să viseze, da, ca în secolul XIX, să o vadă cu ochii minţii pe Nataşa Rostova la bal, dar pretinde încă şi mai apăsat roluri substanţiale pentru Napoleon şi Kutuzov, cu o încărcătură de informaţie cât mai mare, obţinută chiar şi prin gaura cheii. Clauza cvasiobligatorie pare a deveni cea a actanţilor aduşi în text cu adeverinţă controlabilă de stare civilă, ambalaţi şi cu ficţiune, dar sub care să se verifice materialitatea raportată la document. Romanul „visătoresc” cu tot aparatul lui complicat de convenţii va exista, pentru că nu se poate altfel, dar strategiile visului ca uzină de produs ficţiune în stare pură au intrat într-o fază de detracare, la fel şi cele ale divagaţiei inteligente numită eseu. Acest nou roman, pentru care n-am un atribut potrivit, e însă imperialist şi are o agresivitate arogantă irezistibilă. Cel puţin aşa mi se pare mie.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara