Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Roman cu alai de Daniel Cristea-Enache

Doina Ruşti, Manuscrisul fanariot, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 296 pag.

Cu Manuscrisul fanariot, roman colorat-istoric şi pitoresc-social, Doina Ruşti îşi dovedeşte încă o dată versatilitatea epică. Despre noua generaţie de prozatori, căreia i s-a pus eticheta de „mizerabilism”, s-a spus că nu-i prisosesc nici experienţele de viaţă, nici stilul – destui autori din rîndurile ei fiind cumva „consumaţi” de primul lor roman, rău construit şi fără substanţă, dar salvîndu-se prin autenticitate. Diagnosticul îmi pare valabil pentru autorii de pluton generaţionist, nu însă şi pentru vîrfurile prozei scrise şi publicate în ultimii ani.

Inclusiv pe această linie valorică, evoluţia Doinei Ruşti rămîne surprinzătoare. Dacă alţi prozatori şi-au definit un stil, imediat recognoscibil şi căruia îi rămîn „fideli” (exemplul cel mai la îndemînă este al lui Filip Florian), Ruşti schimbă spectaculos stilul de la o carte la alta, laolaltă cu tematica şi problematica. Între Fantoma din moară, care rămîne deocamdată cartea cea mai puternică a autoarei, şi Manuscrisul fanariot, singurul element comun este numele de pe copertă. Nefixarea epică şi reinventarea stilistică nu sînt în acest caz semne de imaturitate. Dimpotrivă, ele dau un program literar închegat şi urmat ca atare.

Plăcerea autoarei de a se cufunda, odată cu cititorul, în specificul amestecat al Valahiei şi al Bucureştilor din secolele trecute e vizibilă. Lexicul este el însuşi transformat prin regăsirea straturilor anterioare masivului import neologic pe filieră franceză. La un moment dat, Parisul revoluţionar apare ca etalon al modernizării socio-politice: trecînd în revistă variantele prin care ar putea să se însoare cu Maiorca, ţiganca pe care o iubeşte croitorul vlaho-grec ajuns la Bucureşti, cu numele schimbat din Ioanis în Leun, acesta, îndrăgostitul lulea, se loveşte ca de un zid de nivelul macro al societăţii. El ar putea fie să o răscumpere de la proprietar („ceea ce era foarte greu, căci nici un boier nu accepta astfel de tîrguri, ca să nu creeze o modă”), fie să devină, la rîndul lui, „rob al stăpînului ei” (altfel înţelegătorul Doicescu). În fine, varianta cu Parisul, cea mai revoluţionară, presupune căsătoria a doi oameni liberi. Dar şi Parisul are limitele lui istorice: „Dacă se încumeta, putea să ajungă şi în Franţa. Dar oricum, dacă fata era ţigancă, problemele ar fi continuat. Nici măcar la Paris, unde era revoluţie, nu ar fi fost acceptată. Ar fi trebuit să o ţină sub cheie.” (p. 200).

Manuscrisul fanariot nu are o teză a progresului prin dezrobire şi nu face loc, în intriga arborescentă, unor discursuri (sau acţiuni inspirate de ele) care să impună, retroactiv, standardele gîndirii democratice, comune, de astăzi. Mai ales în anii regimului trecut istoria era reconturată şi reinterpretată prin cîte un personaj excepţional, cu o conştiinţă atît de avansată, încît epoca proprie nu-l mai încăpea. Autoarea lucrează arheologic, recuperînd şi focalizînd tocmai nivelul istoric şi mentalitar între timp depăşit, lăsat mult în urmă, devenit pitoresc nu numai prin vocabular, ci şi prin încrengătura de superstiţii şi vrăji, blesteme şi leacuri, obiceiuri orientale şi noutăţi şocante (primul clavir la Bucureşti).

Sîntem în epoca lui Şuţu, a lui Moruzi, a războiului ruso-austriacoturc, a ciumelor care lovesc şi-n boierime, şi-n „slugărime”. Bine documentată asupra ei, Ruşti o foloseşte în Manuscrisul fanariot nu doar ca fundal ori ca un cadru mai larg şi mai îndepărtat. Legăturile între istoria mare şi cea mică sînt foarte strînse, iar cauzalităţile se impun de la sine. Pare că totul are legătură cu tot în acest roman îmbîrligat şi migălit, în care „detaliile” sînt pe acelaşi palier de importanţă şi semnificaţia de ansamblu se regăseşte în fiecare secvenţă. Singura obiecţie pe care am să i-o fac autoarei e legată, de altfel, tocmai de această abundenţă de elemente şi aspecte ale intrigii (la propriu şi la figurat). Romanul e puţin prea încărcat şi cu un ritm alert ce devine obositor nu atît pentru cititor, cît pentru personajele obligate să-l susţină, din interiorul ficţiunii. Nu există momente de respiro, iar aparentele digresiuni introduc alte şi alte elemente, la fel de importante, în pagina deja aglomerată.

Pe de altă parte, trebuie spus că în conturarea atmosferei de vechi şi pestriţ Bucureşti, Doina Ruşti atinge un nivel remarcabil. Fiecare personaj este sau intră într-o relaţie de simbioză cu oraşul, figurat la începutul romanului într-o hartă în care, spre sud, o săgeată arată Giurgiul, iar spre nord, o alta, Braşovul. În jos e un Imperiu, în sus e un altul, la dreapta este Podul de Afară, iar la stînga, pe lîngă Dîmboviţa şerpuită, se întinde înfiorătoarea Bozărie, „regatul” ţigăncii vrăjitoare Tranca, mama Maiorcăi.

Tranca e redutabilă, cu vrăjile sale, şi de la mare distanţă – dar de aproape, lăturile ei verbale îl ameţesc pe bietul tînăr îndrăgostit de Maiorca. Să intri în gura mahalagioaicei e unul dintre cele mai rele lucruri din cîte ţi se pot întîmpla. Leun, fostul Ioanis, abia mai poate îngăima ceva: „cînd se pregătea să se întoarcă, apăru o femeie, înfăşurată din cap pînă-n picioare în cîrpele cele mai colorate ale casei. Femeia îi era cunoscută, impresie care-l făcu să se concentreze pe ochii vii, ca verdeaţa de baltă, şi pe gura care se mişca într-un ritm nebun fără să fie atent la cuvintele care deja îl făcuseră troacă de porci.” (p. 106). Tranca înfundă pe oricine, oricînd şi oricum, avînd un uimitor arsenal de tehnici şi practici vrăjitoreşti, pînă cînd un alt personaj memorabil, Tuică, zis Piază-Rea, întinde ghinionul şi asupra ei.

Tuică este, aşa zicînd, esenţă de ghinion: „chiar şi cînd cerşea aducea ghinion, căci dacă vreun creştin îşi făcea pomană cu el, aruncîndu-i vreun ban, la cîteva minute după aceea precis dădea o căruţă peste acel milostiv, îi cădea o cărămidă în cap ori se răsucea pe picioare şi-şi dădea duhul, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi pedepsit pentru că nu-şi văzuse de treaba lui.” (p. 202). „Suflul negru” al lui Tuică o va atinge şi o va prăpădi pe invulnerabila, pînă atunci, vrăjitoare. Naşa şi-a găsit naşul: „după o călătorie de un ceas, dădu peste ascunzătoarea Trancăi, unde găsi tot ce-i trebuia ca să-şi gătească o masă bună. Iar acest loc ascuns, în care pînă atunci nu pătrunsese nici un străin, deveni casa lui. Nu însă fără urmări. În primul rînd pentru el: copleşit de gurile mici şi de dorul care rupea Bozăria, îmbătat de aburii unei dorinţe dospite, Tuică se prăvăli pe patul iubirii, proslăvindu- şi propria carne. Iar în al doilea rînd, pentru ceilalţi. Ghinionul, pe care-l împrăştia orişiunde, se răspîndi printre trunchiurile de oţetari, iar cînd Tranca, scăpată ca prin minune din pivniţele conacului, ajunse aproape de vizuina ei, fu atinsă de nenoroc. În marginea Bozăriei, cîţiva derbedei făcuseră foc şi se distrau dansînd giurgina cu figuri deşucheate. Cînd silueta vulpească a femeii ieşi din Dîmboviţa, în ochii dansatorilor de ocazie străluci suma de 20 de taleri puşi recompensă pe capul ei.” (pp. 231-232).

„Gurile mici” sînt o imagine vie a patimii bolnăvicioase care cuprinde o femeie, un bărbat sau un întreg oraş, devastat de sexualitate; bietul croitor îndrăgostit de ţiganca roabă Maiorca e devorat de ele, iar cea după care suspină cu jale arată „ca o rană”. Bucureştii scăpaţi de ciumă oftează, cuprinşi „de libovuri”: oraşul pulsează în romanul Doinei Ruşti ca un mare organism viu, o creatură cu sînge fierbinte şi cu alean erotic, convulsionată adeseori în „epilepsiile cărnii”.

Realismul din Manuscrisul fanariot nu virează însă în fantastic epic, nici în poematic, regăsindu-se, în continuare, în amănuntele de epocă şi în structura unei verosimilităţi ficţionale nepierdute prin pitoresc. Cele mai interesante personaje, aparţinînd lumii lor şi ţinîndu-şi rangul, dar şi evadînd în cîte un ţinut imaginar propriu, sînt stăpînii Maiorcăi: boierul Doicescu, care scapă mereu de ciumă şi se imaginează un fel de „arhitect neştiut al lumii”; şi soaţa lui, Manda, care îşi găseşte compensaţii livreşti. În timp ce Doicescu îşi exercită puterile de stăpîn cu alai (totuşi, fără deviaţiile comportamentale ale altora de rangul lui), Manda citeşte şi tot citeşte cărţi, fantasmînd pe marginea lor. Spre finalul romanului, o pagină despre anul ciumei desprinde cuplul boieresc din realitatea valahă desenată atît de minuţios de prozatoare. Oraşul cernit devine fundalul amantlîcului ficţional-conjugal: „Singurul boier care îndrăznea să iasă din casă era Doicescu. Trecut prin ciumă, devenise de neatins. Trăsura lui putea fi văzută pe străzi, la orice oră, iar uneori cobora în stradă, sub o umbrelă de culoarea turcoazelor, ca să vadă ce făceau cioclii, despre a căror răutate se plîngea toată lumea. Programul lui era neschimbat, inclusiv drumurile la Prundu. Însă viaţa fără alai nu mai era la fel. Casele boiereşti erau închise.

Cuprins de lehamite, îşi pierdu interesul pentru oraş, hotărît să-şi subţieze plictiseala cu afion şi vin vechi. Într-o seară, una din serile ciumei, cînd prin Bucureşti şuiera vîntul iernii, întrerupt de ţignalele cioclilor ori de clămpănitul sinistru al berzelor negre, Doicescu descoperi viaţa secretă a Mandei. În cada aurită a slugerului Udrea, din care ieşeau aburi îmbibaţi de micsandre, în cada cu margini de smalţ verde, Manda Doicescu citea un roman. (...) Din Manda, coconiţa de praf, care trecea cu discreţie printre mobilele salonului, nu rămăsese nici urmă. Ea era stăpîna unei poveşti, împărăteasa, călăreaţa care gonea peste cîmpii şi înaripata care privea oraşul de sus. Doicescu făcu un pas spre cadă, iar femeia întoarse capul spre el. Era îmbujorată ca un copil, însă din ochii altădată cuminţi se scurgeau fantomele celor mai scandaloase plăceri. Devenit pe neaşteptate bărbatul ei, curtezanul fără speranţă, în stare să-şi aplece genunchiul, Doicescu îşi simţi în sfîrşit sufletul aprins şi carnea trezită din depresia ciumei. Cîteva săptămîni nu ieşiră din iatac, lipiţi în mătăsuri.” (pp. 279-280).

Cu Manuscrisul fanariot, roman excelent, Doina Ruşti îşi reconfirmă însuşirile de prozatoare şi îşi îmbogăţeşte paleta epică fără să încurce, ca ucenicii literari, culorile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara