Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Rînd cu rînd de Daniel Cristea-Enache

Luminiţa Marcu, O revistă culturală în comunism: Gazeta literară 1954-1968, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014, 352 pag.

Pentru un cercetător avizat şi onest al epocii totalitare care s-a confundat, la noi, cu cea postbelică, literarul şi artisticul se includ de la sine în obiectul cercetării, întrucît cărţile şi produsele artistice în general sînt, într-o astfel de epocă, condiţionate de ideologia ei. Şi reciproca e valabilă.

Citind cărţile publicate între 1948 şi 1989, nu putem face abstracţie de condiţiile în care ele au fost scrise şi tipărite, de controlul exercitat asupra scriitorului, de cenzura aplicată creaţiei sale, de setul de interdicţii oficiale, de „indicaţiile preţioase” ale „celui mai iubit fiu al poporului” care, în megalomania sa, avusese iluzia că eroul romanului Cel mai iubit dintre pămînteni al lui Preda va fi fiind el însuşi.

Iată de ce, fie că privim epoca în ansamblu, fie că o analizăm din unghiul de relectură a textelor scrise în cuprinsul ei, avem a ne confrunta cu două riscuri metodologice, evitabile în măsura în care le conştientizăm. Primul este acela de a citi „exclusiv” textul literar şi de a-l interpreta fără nici o referinţă la socio-culturalul în care el a apărut: o lectură critică abstractă şi pură, în spiritul elegiilor stănesciene. Al doilea risc ţine, dimpotrivă, de absolutizarea contextului în interpretarea textului şi de ignorarea specificităţii artistice a fiecărui creator important, pentru ca desenul structurii închise a epocii totalitare să fie îngroşat.

Prima lectură este prea estetizantă şi va rata coeficientul dramatic al scrisului în comunism, ignorînd contextul pentru a reliefa textul. A doua e prea ideologizată şi va rata coeficientul artistic al scrisului în comunism, ignorînd textul pentru a reliefa contextul. Soluţia – deloc simplă – este să le punem în ecuaţia în care ele au fost realmente pînă în decembrie 1989; şi chiar dacă rezultatele unei asemenea abordări vor părea mai puţin spectaculoase decît etichetele critice sau etice (capodoperă! colaboraţionist!), ele vor fi obţinute cu garanţii de bună documentare şi obiectivitate în cercetare.

Aşa a procedat Luminiţa Marcu în O revistă culturală în comunism, o monografie dedicată „Gazetei literare”, la origine teză de doctorat şi din care am putut citi pagini publicate în succesoarea acesteia, adică în România literară, revistă a cărei istorie începe acolo unde cea a „Gazetei” se încheie. Pentru a-şi scrie cartea, Luminiţa Marcu a citit, număr cu număr, întreaga colecţie a „Gazetei literare”, din 1954 pînă în 1968; şi chiar structura volumului urmează cronologia, un subcapitol fiind consacrat primilor doi ani (1954- 1955, numărul unu fiind din 18 martie 1954), iar celelalte urmărind, fiecare, cîte un an din conţinutul tematic şi problematic al revistei (din 1956 şi pînă în toamna lui 1968, cînd, cu numărul 40 din 3 octombrie, „Gazeta literară îşi încetează apariţia”).

Parcursul acesta „la firul ierbii”, cum observă şi Paul Cornea într-un fragment reţinut pe coperta a IV-a, valorează mai mult (dat fiind obiectul cercetării) decît zeci de articole pe marginea creaţiei literare în comunism scrise, mai ales imediat după 1990, de autori traumatizaţi de regimul care sucombase. Faptul că Luminiţa Marcu face parte dintr-o altă generaţie decît cele afirmate, cum-necum, în socialismul real şi că ea documentează experienţe prin care nu a trecut dă o bună distanţă faţă de aria literar-ideologică investigată. E dificil pentru un autor să se obiectiveze în aşa măsură încît să facă obiect de cercetare istorică din propria viaţă; astfel că „subiecţilor” din interval le rămîne opţiunea memorialistică, tot mai des ilustrată în ultimii ani. Dar cum avem cam tot atîtea versiuni de trecut cîte demersuri memorialistice, e dezirabil să mergem direct la locul „faptei” culturale şi să o repunem în contextul constrîngător (pentru toţi) şi „eliberator” (pentru unii) al epocii şi perioadelor istorice dinainte de 1990.

Apariţia săptămînală a „Gazetei literare”, între 1954 şi 1968, va deveni, în lectura arheologică a Luminiţei Marcu, o hîrtie de turnesol şi un operator critic-ideologic cu care se pot face distincţii şi evaluări. „Iepoca” se schimbă semnificativ la mijlocul acestei perioade de existenţă a publicaţiei ce fusese gîndită ca o revistă-fanion, „organ săptămînal al Uniunii Scriitorilor din R.P.R.”. Primul număr purta pecetea de neşters a colaboraţionismului intelectual, cu contribuţiile lui Sadoveanu, Petru Dumitriu şi Beniuc. Pentru Sadoveanu, interbelicul are acum culori dintre cele mai sumbre, vechile „foi săptămînale” fiind un „ogor sărăcuţ”, „lăsat în paragină şi la voia întîmplării”, iar scriitorii, „copii ai poporului”, trăind „de azi pe mîine”, „fără editori şi fără reviste organizate”. Într-o logică aiuritoare, dar atît de caracteristică pentru cameleonismul lui Sadoveanu, marele scriitor acomodat cu timpurile noi pune „Gazeta literară” în slujba cititorilor care, fiind muncitori, „nu pot da tipăriturilor decît un timp mărginit”. Iată de ce la această „tribună” autorii „vor dovedi că pot scrie scurt, concis şi artistic”. Să se scrie – dă indicaţii Sadoveanu – schiţe şi nuvele.

Cînd un articol este nesemnat, el e un fel de emanaţie a spiritului partinic adus la zi. Cele mai violente rînduri din istoria publicaţiilor culturale româneşti din epoca trecută sînt, aparent paradoxal, fără semnătură. Cu atît mai ameninţătoare şi mai pline de consecinţe. Cele din primul număr din „Gazeta literară” nu fac excepţie: „Vom încrucişa spada necruţătoare cu duşmanii concepţiei noastre despre viaţă şi ai temeiurilor noastre socialiste, gata să respingem orice atac. Vom schimba păreri deschise, critice, cu prietenii noştri, cu aceia care luptă pentru o literatură pătrunsă de spiritul de partid, realizînd creaţia artistică folosind metoda realismului socialist”. Acest noi totalizator şi dogmatic se va colora „liric” în sinistrul „poem” al lui Beniuc publicat în numărul întîi din „Gazeta literară”, pe chiar prima pagină. Cîteva versuri sînt edificatoare: „Să-ncepem dar, ca din bătrîni: No haida!/ Să nu ne pese ce-o să urle haita./ Sînt fel şi chip în ea de cîni şi lupi,/ Botul la toţi e greu să li-l astupi./ Sînt fel şi chip în ea de lupi şi cîni,/ De vechi duşmani, de slugi şi de stăpîni,/ Vrăjmaşi haini, stăpîni şi slugi, –/ Izbeşte-n ei şi nicicînd să nu fugi”. Dacă Sadoveanu dădea colaboratorilor „Gazetei literare” indicaţii de spaţiu tipografic, Beniuc versifică sarcinile lor prezente şi viitoare: „Să-ţi fie crezul muncă şi iar muncă,/ Poporul – dătătorul de poruncă,/ Partidul – călăuză şi lumină/ Sub steagu-nflăcărat ce nu se-nclină”.

Pe scurt, aşa arată primul număr din organul săptămînal al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Este începutul triumfalist, dar nu prea glorios al unei publicaţii care avea să exprime, mai întîi, spiritul dogmatic în aplicaţiile literar-artistice şi în evaluarea lor critică, iar apoi, treptat, pe măsura timidei liberalizări a regimului, iniţiată de ultimul Dej şi continuată de primul Ceauşescu, tocmai eliberarea literaturii de spiritul dogmatic.

Luminiţa Marcu a înţeles că istoria „Gazetei literare” a fost istoria acestei desprinderi. Cartea ei o urmăreşte pas cu pas, articol cu articol, rînd cu rînd de literatură, publicistică ori critică literară care, într-o epocă a supravegherii continue, a cenzurii şi a controlului de puritate ideologică, au deplasat cursul. Categoriile de autori nu vor mai fi, de aceea, imuabile, ca în anii ‘50. Cercetătoarea nu a aplicat o grilă anticomunistă, ulterioară celei comuniste, prin care totul să se topească într-un indistinct al colaboraţionismului. Acuitatea analizei şi fineţea interpretării constă, aici, tocmai în sesizarea şi punctarea cotiturilor biografic-literare, a momentelor în care un autor face un pas înapoi sau chiar o răsucire din dogmatismul epocii sale, asumîndu-şi riscurile.

În platforma cultural-ideologică se vor deschide, de fiecare dată cînd va fi posibil, spaţii lirice sau critice, epice sau... sofistice în care discursul unic este temporar suspendat. Înfruntarea dintre conservatori şi reformatori este literalmente pasionantă, în felul în care o pune în scenă Luminiţa Marcu, cu documentele (ideologice şi literare) parcurse şi puse în relaţie cu anul respectiv, cu atmosfera lui. În 1963, deşi numărul din 3 ianuarie al „Gazetei literare” se deschide prin „Cuvîntarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej rostită la posturile de radio şi televiziune cu prilejul Anului Nou”, climatul diferă semnificativ de cel al anului 1954, în care „Gazeta” pornise la drum ameninţînd liric „haita” (prin Beniuc) şi dînd indicaţii scriitorilor (prin Sadoveanu).

După nouă ani, se poate din nou scrie despre Blaga (o face Matei Călinescu) – dar şi mai important este faptul că în disputa dintre conservatori şi reformatori, cei dintîi par acum în retard, nu cei din urmă. Cum bine observă Luminiţa Marcu, anacronismul discursului unui Ion Vitner se evidenţiază şi prin comparaţia cu intervenţiile subtil-dezideologizante ale reformatorilor (unii dintre ei, stalinişti vindecaţi). Cum scrie, în continuare, cerberul Ion Vitner, perfect consecvent cu toate poziţiile sale anterioare: „Iluzia coexistenţei paşnice în domeniul ideologiei, între viziunea noastră, socialistă, cu privire la fenomenele vieţii şi ale culturii, şi aceea a burgheziei imperialiste, constituie fără îndoială cea mai pernicioasă înşelare sau autoînşelare”. Şi cum modulează tînărul şi atît de inteligentul Matei Călinescu acest discurs, întorcînd cuvintele pentru a-i distruge din interior exclusivismul dogmatic: „după cum în literatură apartenenţa scriitorilor la realismul socialist nu înseamnă uniformizare, ci dimpotrivă, potenţare a personalităţii creatoare, spor al originalităţii, tot aşa şi în critică, platforma ideologică comună deschide, în analiza estetică, posibilităţi largi, inepuizabile de manifestare a talentului critic”.

Altfel spus, „revoluţionarilor” de felul lui Sadoveanu, Dumitriu şi Beniuc din 1954 li s-au aplicat între timp atenuări şi chiar corecţii reformiste, prin care ei, cu discursul lor monoideologic, au devenit depăşiţi. Cartea Luminiţei Marcu e o contribuţie de prim ordin în înţelegerea unei epoci culturale văzute aici atît în faza dură, cît şi în cea liberală; şi nu aşa de simplă precum pare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara