Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Alfabetul Domnilor:
Riscurile prieteniei de Ioana Pârvulescu




Calitatea de îndrăgostit nu are nevoie de confirmarea persoanei iubite si nici de cea a ochiului public. Se poate iubi indefinit în taină, creînd chiar alesului/alesei impresia de politicoasă indiferentă. Nici măcar cititorul nu e făcut părtas de la început, în asemenea comploturi narative. Doamna T. e sigură că Fred Vasilescu n-o mai iubeste si ajunge să pună sub semnul întrebării chiar pasiunea initială, cînd confirmarea nu-i lipsea. Or, paginile pline de pete albe scrise de Fred lămuresc un singur lucru: n-a încetat s-o iubească. Tot în Patul lui Procust se deschide neasteptat, în final, ipoteza iubirii niciodată mărturisite - dar perfect plauzibile, la rememorarea cîtorva scene-cheie - a lui Ladima pentru aceeasi doamnă T. Posibilitatea ca sinuciderea lui Ladima să i se fi datorat ei, si nu Emiliei ori mizeriei (cam acelasi lucru) e fertilă literar tocmai datorită acestui statut al dragostei, nedependentă de reciprocitate. De fapt trecerile de la lipsa de reciprocitate la reciprocitate si înapoi creează romanul de dragoste, imposibil de imaginat în afara lor.
Prietenia se află însă la polul opus: fără reciprocitate e vorbă goală si fală usoară. Ea dăinuie exact atît cît cei în cauză se recunosc unul pe altul drept prieteni. Teoretic, prietenia ar trebui să aibă trei variante: între doi bărbati (doi, pentru că si ea presupune un proces electiv, ca dragostea), între un bărbat si o femeie si, în al treilea caz, între două femei. Din antichitate si pînă de curînd, prietenia - în deplinul înteles al cuvîntului - apare net numai în prima variantă, cu unele nuante si ezitări în cea de-a doua, niciodată într-a treia. Prietenia masculină e o temă aproape epuizată de prea multă folosire, iar prietenia feminină temeinică lipseste din cărti si pare să intre abia acum în constiinta publică, prin intermediul cinematografiei. Dacă extremele sînt limpezi, în schimb prietenia dintre un bărbat si o femeie e o chestiune care nu a fost transată (literar vorbind) nici astăzi. Ea a dat nastere echivocei sintagme amitié amoureuse si clasicelor exemple de tip Michelangelo - Vittoria Colonna ori Descartes - printesa Elisabeth de Boemia. Dar nu se stie de fapt dacă prietenia de acest tip nu este mai degrabă o dragoste care nu are posibilitatea să se manifeste. Adela este probabil romanul românesc cel mai rafinat în jocul acesta al interdictiilor si libertătilor ambigue a prieteniei. Dar nu trebuie să fii un cititor prea ager ca să-ti dai seama că îndărătul jurnalului prieteniei e un roman de dragoste.
Oricum, un lucru e sigur: alfabetul literar al domnilor are în plus privilegiul paginii prieteniei. Tot ce spun Platon si Aristotel despre prietenie se referă numai la bărbati. În antichitate lucrul era subînteles. Montaigne va include, ca virtualitate si alte tipuri de prietenie, dar numai pentru a se îndoi de ele si a da cîstig de cauză tot primului tip. Tragedia clasică franceză confirmă paradigma impusă de antici si nici mai tîrziu, în romantism, lucrurile nu se schimbă. Substantivul prieten e de fapt unul defectiv: prietenă nu există, e un fals gramatical.

La rău...


Spre deosebire de dragoste, care poate înflori la bine, dar dă adesea îndărăt la greu, dacă nu cumva dispare cu totul, sentimentul de prietenie creste proportional cu necazurile unuia dintre prieteni. Într-un fel, această legătură de sînge spiritual e mult mai tare decît cea de sînge propriu-zisă, numită rudenie. Istoria secolului al XIX-lea românesc a favorizat prietenia, prin nenumăratele accidente biografice pe care le-a creat. Exilul si închisoarea sînt cele mai frecvente. Pasoptistii s-au dovedit destul de generosi ca să nu-si părăsească ăiubitii frati" în asemenea momente, desi nu era exclus ca această atitudine să-i facă să le împartă soarta. Prietenia nu este pusă la îndoială nici de cel aflat în suferintă. Acesta anticipează fără gres reactiile celuilalt, într-o comuniune de simtire care nu stiu dacă s-a mai repetat de atunci în istoria noastră literară. Într-una dintre cele mai frumoase scrisori din secolul trecut, Alecu Russo, trimis în exil (la mănăstirea Soveja: alte timpuri!), pare-se că pentru două versulete dintr-o piesă ce i-a fost jucată la Teatrul National din Iasi, mai găseste răgaz să-i comunice prietenului său Vasile Alecsandri: ăIubite, Nu-mi rămîne decît timpul necesar ca să-ti vestesc că guvernul si-a pus în gînd să facă din mine un om important si demn de esil. I s-au năzărit guvernului, precum se năzare cailor cu nărav, si dar el a găsit de cuviintă a mă aresta si a mă condemna ca să capăt simtiri religioase în fundul unei monăstiri (...) Peste un ceas plec cu nepusă masă, cum zic românii (se stie că Russo scria aproape exclusiv în franceză, iar textul acesta e publicat după moartea lui de Alecsandri n.m.), si întreprind un voiaj gratis, multămită îngrijirei guvernului: asadar, iubite, tu nu mă vei găsi, la întoarcerea ta, lungit pe divanul tău si dîndu-mi aere de pasă. Cînd te vei revedé cu plăcere sub cerul patriei si sub tavanul apartamentului tău, vei simti un mare desert în suflet, căci amicul tău Russo îti va lipsi. Ah! această idee m-ar face să vărs lacrimi amare dacă nu mi-ar place mai bine să rîd în fata prigonirei!". Russo propune o paralelă de destin ămăgulitoare", aceea cu omonimul său Jean-Jacques care a ăpătimit multe" în viată, drept consolare, atît pentru el, cît si pentru fratele Alecsandri. Presat de timp si de agă (care ăfumează ciubucul său de iasomie si mă îndeamnă să mîntui această scrisoare"), Russo încheie într-o tonalitate inimitabilă: plînge cu un ochi si rîde cu celălalt, face semne complice din pană, citează din clasici si ia atitudine împotriva despotismului burlesc în numai două-trei fraze: ăAlea jacta est! a zis Cezar cînd a trecut Rubiconul; eu am să trec Bahluiul! prin urmare voi zice: amice! gîndeste la bietul esilat si declamă ades versul celebru: Lăamitié dăun grand homme est un bienfait des cieux. Adio! Mă duc să gust plăcerile vietei contemplative a sfintilor apostoli si mă despart de lume fără amărăciune în contra oamenilor, fie domn sau ...creditori! Singura mustrare de cuget ce cearcă a mă munci este că bietii actori (interpretii piesei incriminate n.m.) împărtăsesc osînda mea. Teatrul românesc la monăstire !... Ferice de tara al cărei guvern luminat produce asemenea desăntate întîlniri! (...) Spune amicilor că îi scutesc de a se îmbrăca în haine negre...(s.m.)". În Soveja episodul exilului este reluat pe-ndelete. Este ciudat că subtitlul prozei a fost tradus de Al. Odobescu (si publicat în 1863) ăZiarul unui exilat politic la 1846 (s.m.)", cînd este evident că e vorba de cuvîntul ăle journal", aici cu sensul de jurnal intim. În mod inexplicabil, corectia nu este făcută nici în editii tîrzii. În Soveja scena arestării si plecarea sînt tragi-comice (aga îi pune pe umeri blana, ministrul îi dă o căciulă, galosi, ciubuc si tutun si de la fiecare din cei prezenti arestatul primeste niste bani); în pripa plecării, prizonierul abia dacă mai deosebeste un glas care-i strigă prieteneste: ăNu uita blana mea... la Focsani!". Întîlnirea, pe drum, cu un prieten ăbălai si rău scris la stăpînire" si vorbele pe care le schimbă cu el arată care e adevărata cauză a exilului. ăReactie la întîmplările din 25 ianuarie", în care Russo nici nu era amestecat. ăVă pedepseste pe voi prin mine", spune linistit prizonierul, prevenindu-si prietenul să se ferească dacă nu vrea să fie pus ăla gros".
Se vorbeste frecvent de patetismul pasoptistilor si el există, cu sigurantă. Rareori se observă însă că toată generatia are, pe lîngă patos, si un umor formidabil si că specificul ei este tocmai această combinatie de semn contrar (implicarea sentimentală pînă la lacrimă si detasarea de propria lacrimă prin ironie si umor). Costache Negruzzi în unele nuvele si în Negru pe alb, Kogălniceanu în proză, Alecsandri proză si corespondentă, Russo în jurnal, proză si corespondentă, Grigore Alexandrescu în memorialul de călătorie, satire si fabule, Ghica în Scrisori..., etc. sînt toti făcuti din acelasi aliaj special, dispărut o dată cu ei. Lacrima e semnul pasiunii, rîsul e, la ei, semnul ratiunii. Inimi romantice, deci înflăcărate, pasoptistii posedă în acelasi timp un mecanism de control, de răcire binefăcătoare a dezordinii focului, prin predispozitia la toate felurile de rîs cu putintă, de la cel mărunt, social la cel înalt, metafizic. Este curios, iar ca judecată critică este extrem de nedrept că urmasii imediati, junimistii, dar si cei din secolul următor n-au văzut în creatia lor decît sau mai ales patetismul ănecontrolat".

...Si la bine


Că prietenia se manifestă la greu ar putea să pară o trăsătură în favoarea ei. Proverbul cu prietenul care ăla nevoie" se cunoaste consfinteste această aparentă. E adevărat că unii prieteni se sperie la greu. Jurnalul lui Sebastian urmăreste însingurarea tot mai mare a celui care se credea înconjurat de prieteni, dar avea de fapt cunostinte si amici (în sensul caragialian al cuvîntului: verigi din lantul slăbiciunilor). Prietenia lui Eliade cu Sebastian, de pildă, nu rezistă la greu. Cu toate acestea proverbul nu spune decît o jumătate de adevăr. Proba cea mai grea a prieteniei (si aici se deosebeste radical de dragoste) este binele prietenului, succesul sau norocul acestuia. Pasoptistii au stiut să se entuziasmeze împreună, functiile politice pe care le-au dobîndit nu i-au dezbinat, succesele i-au unit, ca si esecurile. Alecsandri îi scrie la bătrînete lui Ghica despre felul în care-si petrece zilele de iarnă: dimineata devreme, într-un cabinet de lucru bine încălzit, vesel luminat, cu un ceai fierbinte în fată, îsi scrie corespondenta, demnă de un computer de azi: cu Parisul, Bucurestiul, Iasul, cu Montpellier si ăchiar si cu America"; peste zi face eventual o plimbare învelit în blana nr. 3, iar seara, cînd în suflet îi pătrunde ăo melancolie adîncă" face un conclav imaginar cu prietenii de odinioară. ăTu esti unul din cei chemati si mai alesi" - îi mărturiseste lui Ghica. Entuziasmul pasoptist este pus, si în prietenie, pe seama lipsei de spirit critic. De la lozinca iubitorilor de ăadevăr", Amicus Plato sed magis amica veritas pusă în circulatie de Ammonius Saccas în Viata lui Aristotel si numai partial justificată de un fragment din Etica nicomachică, cei care-si fac un tel din a-si critica prietenii - si la bine si la rău - nu mai au nevoie de alte argumente. Nu este deloc sigur că misiunea prieteniei este critica ăîn numele adevărului". Prietenia ar trebui să aibă încredere că, mai devreme sau mai tîrziu prietenul va descoperi singur acest adevăr, dacă nu îl stie deja. Dacă arta sau stiinta au nevoie de critică avant toute chose, exemplele literare ne arată că arta sau stiinta prieteniei are nevoie si de altceva. De încredere si sprijin la bine, căci nimic nu e mai greu de îndurat decît temuta zi de după succes.