Cultura s-a întors continuu la vechile izvoare. Renaşterea şi clasicismul s-au întors la antichitate, modernitatea la tot ce o precedase, iar postmodernitatea abordează programatic, din noi unghiuri de vedere, tot felul de opere clasice - clasice în sensul cel mai larg al termenului, acela de opere intrate în conştiinţa culturii universale. Atât în teatru, cât şi în dans am urmărit, în ultima perioadă de timp, o serie de opere după alte opere. Voi da numai câte un singur exemplu din aceste două arte scenice, exemplu pe care nu l-am ales însă la întâmplare, ci pentru că fiecare reprezintă o fericită reconfigurare a unei capodopere: în teatru, Experimentul Iov, al lui Mihai Mănuţiu, piesă în care, spectatorii, ţinuţi în afara unui zid înalt, puteau privi doar prin mici fante, ceva ce s-a petrecut cândva, în altă lume, dar se va petrece mereu, zbuciumul şi chinul unui etern Iov, greu încercat de Dumnezeu, pe care puteau să-l înţeleagă cu atât mai uşor, cu cât drama lui era pusă în pagină într-un limbaj contemporan - şi în dans, Giselle-ul lui Mats Ek, spectacol în care, la sfârşitul primului act eroina înnebunea de durere, dar nu murea, cel de-al doilea act ne mai desfăşurându-se în lumea fantastică a ielelor, ci tot într-o lume de dincolo de real, dar ancorată totuşi în acesta, lumea copleşitor de dureroasă a unui azil de nebuni. De fapt, ce au reuşit cei doi creatori mai sus citaţi? Au reuşit să pătrundă esenţa operelor la care s-au întors, abordându-le cu un ochi proaspăt, inspirat şi apropiat, în acelaşi timp, sensibilităţii contemporane.
De curând, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, a fost reluată, într-o nouă montare, concepută de dansatorul şi coregraful Gheorghe Iancu, capodopera cea mai reprezentativă a dansului clasic, Lacul lebedelor, de Piotr Ilici Ceaikovski. Pe Gheorghe Iancu l-am cunoscut, cu foarte mulţi ani în urmă, şi l-am apreciat, atât ca dansator clasic, pe scena Operei bucureştene, cât şi ca interpret de dans contemporan, la fel de dotat, în spectacolele lui Miriam Răducanu. Apoi au ajuns până la noi doar ecouri ale strălucitei sale cariere internaţionale, alături de Carla Fracci, iar în 1998, aflându-mă la Veneţia, am aflat şi despre o foarte interesantă coregrafie a sa, Synthesis, inspirată de creaţia lui Oscar Schlemmer şi dedicată lui şi mişcării de la Bauhaus (atenţie la programul de sală, în care Bauhaus apare ca o persoană). Când a revenit în ţară pentru a repune în scenă, Lacul lebedelor, ne-am bucurat că îl vom putea cunoaşte, direct, şi în calitate de coregraf.
Lacul lebedelor are deja o istorie în cultura coregrafică din ţara noastră, fiind montat prima oară de Vera Karalli, în 1932 sau 1937 (izvoarele documentare existente, până la noi cercetări, nu concordă) şi a avut ca primă interpretă în rolul Odette-Odile pe Elena Penescu Liciu (prima mea profesoară de balet), alături de Nicolae Iacobescu în Siegfried şi de Bela Balogh în Rothbart. Cea de-a doua montare, recunoscută de toată lumea ca o operă de mare valoare, a fost creată de Oleg Danovski în 1957 şi a rezistat ani îndelungaţi în repertoriul Operei, până de curând. Principalii interpreţi au fost, de astă dată, Irinel Liciu, Gabriel Popescu şi Gelu Barbu. Din păcate, şi în legătură cu aceste date, programul de sală e plin de nostimade: nu ştim de unde s-a scos data de 12 februarie 1938 pentru premiera lui Vera Caralli şi cum a putut să facă Irinel Liciu premiera din acel an (număra probabil atunci doar câţiva anişori), cât şi pe cea din 1957, când era, într-adevăr, în plină maturitate artistică.
Dar, după această scurtă incursiune istorică, revenim la prezenta montare a lui Gheorghe Iancu, aşteptată cu mult interes, ca o posibilitate de reînnoire a repertoriului, printr-o montare realizată într-o viziune nouă, personală, întrucât autorul ei a conceput nu numai coregrafia, plecând totuşi de la versiunea originală Marius Petipa - Lev Ivanov, pentru unele părţi, ci şi libretul şi regia spectacolului. Libretul este însă confuz, unele personaje au căpătat alt nume, precum Bufonul de la curtea prinţului, care este prezentat acum drept prietenul acestuia, Beno, dar are aceeaşi psihologie a personajului, şi mai mult chiar aceeaşi coregrafie binecunoscută a Bufonului, pe aceleaşi partituri muzicale. Intervenţia majoră s-a făcut însă în legătură cu un alt personaj important al baletului, Rothbart, şi el dispărut şi înlocuit cu numele unui alt vrăjitor, Deirfgeist, care le preface pe tinerele fete în lebede, tot el fiind însă şi un alter ego al lui Siegfried, care îl va conduce, în vis, către lebede şi către Odette, tot el îl va înşela prezentându-i pe Odile cu înfăţişarea lui Odette, după care o va "seduce şi abandona" pe Regina mamă şi în final se va lupta cu Siegfried, pierind amândoi, împreună cu lebedele, sub un uriaş val, realizat scenic printr-o imensă pânză neagră. Şi toate acestea se vor petrece în visul lui Siegfried, care adoarme citind Lacul lebedelor, în viaţa lui reală petrecându-se doar balul de la începutul primului act şi o scurtă secvenţă de la sfârşitul spectacolului(care nu prea are totuşi un final convingător), în care Siegfried iese de sub vălul negru, adică din vis, şi se plimbă prin grădina palatului. Această dublă identitate a lui Deirfgeist, pune multe semne de întrebare în legătură cu toate acţiunile lui sus amintite, contradictorii, unul, cel cu Regina mamă - dacă el este un alter ego al lui Siegfried - devenind şi un act incestuos - regina fiind văzută, oricum, în vis, ca o bufniţă (roşie!). Dincolo însă de aceste ambiguităţi, spectacolul este conceput coregrafic în două stiluri distincte, de valori diferite. De certă valoare sunt două duete, concepute într-un stil neoclasico - modern, care trebuie să-i fie propriu coregrafului, după siguranţa cu care-l stăpâneşte, duetul Deirfgeist - Siegfried, interpretat de Alin Ghiorghiu (Deirfgeist) şi Artem Shpilevskiy (Siegfried) şi duetul Deirfgeist - Regina mamă, interpretat remarcabil de acelaşi Alin Ghiorghiu şi de Adela Crăciun. Numai că aceste două momente de o mare plasticitate, inserate în spectacol, nu au nici o legătură cu el. În rest se merge pe stilul clasic tradiţional în tablourile cu lebede şi pe cel al dansurilor de curte sau a celor de caracter, la cele două baluri, cel din realitate şi cel din vis. Or, aici măiestria coregrafului nu mai este aceeaşi. Fantezie creatoare poţi avea în orice stil. Cine vrea să se convingă să caute înregistrarea cu avalanşa de variaţii clasice, create de Nureiev în Cenuşăreasa. Stilistic, ansamblul de lebede a fost impecabil, tocmai pentru că spectacolul cu Lacul lebedelor are tradiţie la noi, dar am obosit urmărind câte soutenu-uri en tournant au făcut. În orice caz, mi-am odihnit ochii privindu-le braţele, ca o compensaţie pentru lipsa de expresivitate a braţelor interpretei principale, Odette-Odile, Michelle Wiles, adusă de departe, de la American Ballet Theatre. Când Mihai Babuşka şi-a adus un solist rus la premiera de Don Quijote, am înţeles de ce a făcut acest lucru, deoarece în acel moment compania bucureşteană nu avea un partener potrivit pentru Corina Dumitrescu. Dar acum Baletul Operei Naţionale Bucureşti are cel puţin două prim soliste mai potrivite pentru dublul rol din Lacul lebedelor decât cea invitată la premieră, pe Adina Tudor şi pe Bianca Fota. Michelle Wiles are o turaţie foarte bună, ca sportivele de la patinaj, şi echilibrul bun - prea puţin însă pentru un asemenea rol, care cere multă sensibilitate şi braţe care să ne vorbească despre toată frumuseţea şi durerea din lume. Pentru mine etalon rămâne Margot Foteyn, chiar dacă am mai văzut şi alte mari artiste. Aceeaşi rezervă poate fi exprimată şi pentru Siegfried, în interpretarea lui Artem Shpilevskij, venit de la Teatrul Bolşoi, înalt, frumos şi bun tehnician, dar care în primul act era, ca linie, sub nivelul fără cusur al soliştilor Operei, Vlad Toader (Beno) şi Valentin Stoica ( prietenul lui Beno), foarte buni tehnic şi ei. Şi partenerele lui Valentin Stoica, Laura Blică-Toader şi Bianca Fota, ca şi lebedele mari ( cele două deja amintite plus Adina Tudor şi Gabriela Popovici) şi nu mai puţin lebedele mici (Oana Bădănoiu, Cristina Dijmaru, Andra Ionete şi Magdalena Rădulescu) au evoluat în nota cerută de exigenţele spectacolului. Pe scurt, toţi solişti, ca şi ansamblul Operei Naţionale Bucureşti, s-au prezentat, la această premieră, la un nivel remarcabil. Observasem şi consemnasem calitatea din ultima perioadă a întregii companii de balet a Operei, cu ocazia spectacolului dat la Bucureşti de Alina Cojocaru cu Baiadera şi m-am bucurat când Gelu Barbu mi-a confirmat în­­tr-un anume fel părerea, când a văzut, nu de mult, aceeaşi companie, tot cu Alina Cojocaru, dar în Giselle, la Madrid, subliniind că balerinii noştri s-au prezentat acolo mai bine decât cei ai unei companii moscovite.
Ce i-a lipsit atunci recentei premiere cu Lacul lebedelor? I-a lipsit o mai aprofundată înţelegere a ideilor cuprinse în opera originală, idei care pot fi privite în răspăr, dar într-o viziune nu numai nouă, ci şi limpede, şi a mai lipsit curajul coregrafului de a-şi concepe unitar opera, în stilul care îi este propriu. Fără aceste două calităţi, este riscant să încerci să reconfigurezi o capodoperă.
Muzical, premiera a fost cât se poate de bine susţinută de orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Tiberiu Soare, nu la fel de bine fiind ajutată şi de plastica scenografică a altui invitat, Luisa Spinatelli, costumele invitaţilor - păsări, de la balul din vis, fiind mai potrivite, poate, la o piesă pentru copii. De asemenea, nu am putut sesiza ce efecte speciale a realizat lighting - desingner-ul Sergio Rossi, pe care nu le-ar fi putut înfăptui şi artiştii noştri din acest domeniu.
Gheorghe Iancu a fost de curând numit director al Baletului Operei Naţionale Bucureşti. Îi dorim mult succes în această nouă postură, care îi va permite, între altele, să cunoască mai îndeaproape, atât pe dansatorii Operei, cât şi pe alţi artişti din ambientul nostru cultural, pe care să îi poată pune astfel în valoare, în deplină cunoştinţă de cauză.