În 2009, în finalul unei cronici despre Blank de Vlad Moldovan, scriam că deși e vorba de un volum de debut, acesta arată un poet pe cît de tînăr, pe atît de experimentat. Autorul (spre deosebire de alții din generația lui) a preferat să-și ajute criticii, în sensul că le-a confirmat evaluările pozitive și prin versurile ulterioare.
După Dispars (2012), Vlad Moldovan revine acum cu Glitch, sensibil diferit în „conceptul” poetic și prin modulațiile ironic-parodice. Ca și Sorin Gherguț, Moldovan jr. își arată aici skill-urile de versificator, într-un context în care rima și ritmul par a fi fost exportate din zona poeziei „înalte” în cea a hiphop- ului, a rap-ului, a manelelor și a hit-urilor în care textele, de obicei modeste, contează prea puțin. (O excepție o constituie Carla’s Dreams, mult peste media autohtonă și la acest capitol, al textului.) Moldovan jr. utilizează însă rima insolită, diferită de cea predictibilă a rapper-ilor, jucîndu-se în interiorul propriei poezii, pe un alt nivel; iar ritmul alert, diferit de cel al unei narativități poetice întîlnite frecvent în lirica ultimelor promoții, face simpatice și proaspete versurile tăiate scurt. De pe timbru, poem așa zicînd mai politic, e o pată de culoare în volum, punînd în versuri propaganda, de stînga și de dreapta, și deconstruind-o savuros. Subtilitatea poetică se vede din punerea ei, pentru o dată, între paranteze. Discursul propagandistic este atît de inept, în directitatea lui găunoasă, încît parodia va mima emfaza și va îngîna marșul mobilizator: „Oițe jupuite/ și hălci de bidivii/ și păsări secerate/ cu gîturi încă vii// ce greu în abator/ mai bine’ n propagandă/ la spice aurite/ pe tăvi roz mașinale/ pastile și neoane/ din cecuri virtuale// Nimic nu le mai leagă/ de munca strămoșească/ A Chinei noastre mumă/ Ci Banca cea măiastră/ Ne ticluiește fonduri/ Venituri forfetare/ cu rate maximale/ cînd graficu-i în vale/ Vin tancuri mii în pustă/ în șir pe autostradă/ explozii surde gustă/ globalizata pradă.”
România e la fel de complexă și de stratificată precum cele mai sofisticate versuri, iar autorul a observat convergența. Așa cum dintr- o cocioabă de Ev Mediu, în România de azi, poate ieși un băștinaș cu un smartphone de ultimă generație, căutînd o conexiune mai bună pentru a descărca mai rapid aplicații și muzici, sau după cum, invers, sub costumul de firmă al unui gentleman coborînd dintr-o limuzină sclipește sub blitz-uri un ciorap alb asortat la pantoful negru, tot astfel în versurile din Glitch ruralul și urbanul, claia de fîn din realitate și cea de pe computer, șeful în carne și oase și admin-ul din jocul pe calculator, „pîraiele”, „lujerii” și cunoaș- terea de „psihotic plictisit” care „a pescuit patternul” interferează.
Mai exact, termenii unei arii lexicale și ai unei sfere pe care aceasta o exprimă sînt împrumutați unei perspective exterioare, care îi asimilează imperfect și-i folosește într-un mod impropriu. Glitch ca problemă minoră de funcționare tehnică și computeristică trece din titlul volumului în conținutul lui poetic, înțeles așa, ca o succesiune de rupturi și denivelări lingvistic-imagistice. Zile de pastile abundă în termeni „tehnici”, de drogat care vede lumea din jur printr-o perdea neologic-halucinogenă și o aude „în foșneala de gif”. Ulița „tomnatecă”, pădurea „fără de măsură” apar în traseul „epic” al „pastilatului” ambiționînd să aprindă „lumina de la baie”. Momentul „de claritate” este iluzoriu pentru „eroul” scenei, dar definitoriu pentru poetul care o regizează, atent la detalii. Toate sînt amestecate și totul e stratificat, ceea ce reclamă o percepție anume. Diferența dintre excelentul versificator Gherguț și poetul Moldovan jr. este acum sesizabilă: „Un moment de claritate/ m-a dat de gol/ în foșneala de gif/ o rîndunea prăvăli cu pitch/ boabele în bol/ îmi zornăie anima în glitch./ fumat ești și-o să pici/ pastilat îs dar îs dif./ Și ferit de bas/ și scurs pe scurtătură/ o uliță tomnatecă/ în pădurea fără de măsură./ High hats/ referințe/ cremă și armătură/ e holul sau doar un con/ de umbre și intersecții/ nu văd, de fum e claie/ să aprind lumina de la baie./ Băi, ține de ghidon!/ la dreapta e canalu/ cu ape și percepții/ ascultă, e un ton/ din anii tinereții/ dju e bonom și tempou futut/ ce spui? ce-ai spus? pe mine m-ai pierdut.”
Unul dintre cele mai bune poeme din carte se va intitula Încă iubesc lumea pentru că iubesc muzica, iar din el ironicul, autoironicul, parodicul, ritmul de rap și rima chiar insolită vor lipsi, după ce autorul ne obișnuise cu ele. Ele erau însă adjuvante ori instrumente de distorsionare poetică, convenții și elemente servind alternării de registre, mixării și remixării. Personajul de acum are întreaga perspectivă a poetului care-l descrie și care se vede din interior și din exterior, de la nivelul scenei domestice și de undeva de sus. Finalul poemului amintește de Interstellar al fraților Nolan: „Șterge ritmul acela/ cu acesta/ din căști/ și deci la bază,/ chiar lîngă mine/ care sînt o virgulă,/ o incluziune./ Se ridică/ alternanțe de aer/ poticneli de alamă/ spumele iubirii/ direct intricate/ spontan împinse/ spre fus de biți/ reticulați/ puncte și oscilații,/ engrame dosite ca sufletele/ pe vîrf de pick-up/ Prin linia de laser/ E frumos/ aici/ acum bate vîntul/ acum se cască hăul fără chip/ acum se încolăcesc fotonii/ în spirale legănate/ ele cad pe de lături// Mă îndrept cu friganeaua/ la gură,/ mai mult somatic,/ spre cămara/ din tindă în/ loc obscur/ să caut murături./ Corpul meu -/ acum altul în ani -/ întinde mînuța/ dar nu ajunge./ E un raft atît de sus/ în care ai ascuns ceva./ E valul imens de numere/ complexe codînd/ codînd/ potențe/ și cîntă.” Textul acesta nu are nici o expresivitate „artistică”, dar e atît de complex și de profund, în aparenta lui banalitate, încît face cît un întreg ciclu cu rime potrivite. Cînd oare s-a atrofiat, în poezia noastră, funcția ei specifică de a te face să reflectezi, să gîndești?
Ca să nu-mi uit obiecțiile critice, Moldovan jr. este un autor deocamdată prea cerebral pentru gustul meu și cam îndemînatic pentru a fi un poet de primă mărime. Nici enunțul pus de el pe ultima copertă („Am fost curator acestor poeme”) nu e convingător – decît pentru un stadiu de experimentalism post-postmodern și marketizare simbolică. Poetul încă-tînăr a învățat trucurile de deconstrucție și, totodată, etalare a genului, însă nici unul dintre textele din Glitch, luate la bani mărunți, nu ține de marea poezie.
Aștept mai mult de la Vlad Moldovan.