Scriitorul și revoluționarul Rigas Velestinlis (1757- 1798), inspiratorul revoluției grecești de la 1821, cel care a deschis elinilor calea spre independență (închipuindu-și această desprindere de Imperiul Otoman sub forma unei federații sud-europene și balcanice pe care o vedea, evident, condusă de Grecia) avea vocația comunicării internaționale și a multilingvismului. Mulți ani secretar al unor fanarioți (inițial dragomani), între care Alexandru Ypsilantis, Nicolae Caragea și Nicolae Mavrogheni, învățase la rândul său germana, franceza și italiana, citindu-i și comentându- i pe Rousseau și Voltaire. La vremea izbucnirii revoluției franceze se afla la București; a trăit acolo vreo doisprezece ani, întărindu-și legăturile cu intelectualii diasporei grecești, locale și apusene.
Un admirabil album dedicat prezenței acestei figuri emblematice în Țările Române a fost publicat de Editura Omonia în ediție bilingvă, datorat conlucrării inițiate de Elena Lazăr cu Athanasios Karanathasis, Angela Bilcea, Georgeta Filitti, Dimitrios Karamberopoulos, Horia Matei, Alexandra Louiziou, Tudor Dinu și, nu în ultimul rând, cu sponsorul Nikolaos Stamboulos (convins că „aproape întreaga operă de scriitor, traducător, gânditor revoluționar, cartograf șa lui Rigasț” a fost realizată pe teritoriu românesc”). Istoricul Horia Matei trasează reperele cronologice într-o perioadă care a permis racordarea la fluxul occidental., în ciuda operațiunilor militare și a pustiirilor aduse pe tărâmurile dunărene de războaiele ruso-turce. Academiile Domnești de la București și Iași, oferind, cum spunea Constantin Noica, „un învățământ cu nimic mai prejos de cel din Italia și Germania timpului”, bivalența diplomatică a lui Dimitrie Cantemir (nu doar consilier al țarului Rusiei, ci și membru al Academiei de la Berlin), scrierile și traducerile lui Nicolae Mavrocordat și ale altor cărturari greci demonstrau din plin această dublă apetență. În vremea lui Alexandru Ipsilanti, Bucureștii deveniseră cel mai important centru de cultură în zonă; Rigas preda la Academia Domneascăși era prieten cu Iordache Golescu și Iordache Slătineanu, iar Nicolae Caragea îi traducea, la rândul său, pe Voltaire și enciclopediștii francezi.
Două călătorii la Viena l-au făcut pe Rigas mai conștient de valoarea moștenirii culturale a țării sale; și-a tipărit acolo cărțile și traducerile de la București, inclusiv monumentala Hartă a Greciei și vestitul cântec de luptă Thourios (inspirat de anticii Kallinos și Tyrteu – de unde și supranumele de „Noul Tyrteu” purtat de Rigas). Ca separatist și revoluționar avea să stârnească însă mânia ambelor imperii, astfel încât, predat de austrieci otomanilor, n-ar fi avut cum să evite sfârșitul tragic.
Imaginile personalităților din epoca lui Rigas, hărțile vremii (inclusiv planul orașului București, întocmit de ofițerii austrieci), gravurile, miniaturile, inscripțiile, autografele și poemele în greacă, paginile de gardă din operele unor cărturari sudest- europeni (evident, și ale sale proprii), portretele impresionante ale unor domnitori occidentali și turci, imagini ale arhitecturii ecleziastice din București ilustrează acest hotar dintre „secolul Luminilor și cel al Naționalităților”, cum îl numește Georgeta Filitti. Bibliografia din final situează albumul inclusiv în atenția cercetătorilor care tot mai descoperă scrisori sau alte urme „românești” ale lui Rigas, chiar și în zilele noastre.

*
În această Bibliografie se află la loc de frunte cartea Annei Tabaki : Despre iluminismul neoelen. Curente de idei și canale de comunicare cu gândirea occidentală, apărut relativ recent în limba română la Omonia. Dacă Anna Tabaki își declară, încă de la începtul cărții, admirația pentru câțiva profesori, scriitori și traducători neoeleniști, unii, români (fiindcă, așa cum spune ea, „o carte nu este numai procesul intelectual și rezultat al cercetării, este, în paralel, consecință a unui complex de relații umane, experiențe și experiențe exercitate de-a lungul timpului și în diverse spații”), îmi pot îngădui la rândul meu să îmi amintesc că, în bună parte, interesul meu pentru cultura neoelenă se datorează doamnelor Elena Lazăr, traducătoarea acestui volum, și autoarei Anna Tabaki (pe care am cunoscut-o la Atena, am participat la sesiuni ale Centrului de Cercetări Neoelene și chiar la lansarea acestei cărți în 2004, anul în care doamna Tabaki a devenit profesor plin la Departamentul de Studii Teatrale al Universității ateniene). E destul de emoționant, într-adevăr, să constați că unele zile trăite alături de prieteni devin cumva parte a istoriei, sau cel puțin a istoriei literaturii.
Trecând de această mică personalizare specifică lumii sudice, aș sublinia rigoarea iluminării temelor: de la încadrarea iluminismului neoelen în cel european și evaluarea sa în context, de la definirea fenomenului, polimorfia geograficăși iradierea multiculturală, la istoricitate și critica religiilor; apoi, un capitol aparte consacrat traducerilor neoelene ale iluminismului, inclusiv cele în manuscris, și preluării genurilor literare din apus, cu o privire asupra teoriilor despre traducere în secolul al XVIII-lea. Concepțiile pedagogice în traducerea greacă a lucrării lui Charles Rollin Precepte pentru buna educație a copiilor demonstrează pătrunderea „indirectă, dar esențială” a ideilor lui John Locke, Montaigne ș.a; la fel, concepțiile despre „morală” ale lui Dimitrios Darvaris m. 1823 (comparat cu pedagogul german Campe – „un Campe al grecilor”), despre ale cărui studii și șederi la Halle, Lepizig, Viena etc. se mai știe câte ceva, dar mai puțin se știe că a studiat și la Academia Domnească din București. Darvaris, care îndemna grecii bogați să nu-și educe copiii „în familie”, spre a nu-i robi lenei, ci să-i dea la școala comună („deoarece aici tânărul se exprimă într-un teatru; căci teatru este într-adevăr școala comună, unde câți sunt elevi, sunt și spectatori care se inițiazăși se exersează pe ei înșiși”), a scris el însuși manuale, a compilat crestomații și a tradus enorm, mai ales din germană.
La rândul lor, Rigas și Korais sunt comentați prin lentila strategiei de traducere în cadrul iluminismului neoelen; într-adevăr, „traducerile din limbi străine pot fi studiate ca izvor istoric și ca mărturie a pătrunderii scriitorilor străini și a noilor idei în cultura receptorului, ca aventură filologică, dar și ca pânză multisemantică în jurul căreia se țes variate procedee care aparțin câmpului foarte larg al relațiilor interculturale”. Deceniul Revoluției franceze a fost decisiv pentru răspândirea noilor idei. Traducerile lui Rigas circulau fie în manuscris, fie tipărite (și au fost reeditate în secolul al XIX-lea ): ”Prin opțiunile lui suntem conduși treptat de la înnoirea structurilor vieții cotidiene, a familiei, a relațiilor interpersonale, la înnoirea modului de gândire, la cucerirea cunoașterii științifice și a cunoașterii de sine naționale”, spune Ana Tabaki. Consacrându-i un capitol lui Voltaire, preferat de fanarioți datorită marilor sale întrebări filozofice și civice, autoarea atinge un vârf în curba alinierii la iluminism – despre care se spune cam prea adeseori că n-ar prea fi lăsat urme în sud-estul european ortodox. O carte echilibrată, de studiu și meditație asupra rolului traducerilor, care va stârni cu siguranțăși interesul unui public mai larg.