Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Richard Wagner: "Cine a făcut dictatura? Ceauşescu singur cu biata lui nevastă?" de Manola Romalo


"Sarcina intelectualului este să se implice, să ia poziţie, să spună ce-i de spus," afirma Richard Wagner (n. 1952, la Lowrin/Banat) în volumul intitulat Un pronume fost arestat (Suhrkamp, 1992), redactat în colaborare cu foştii membri ai ,,Grupului de acţiune Banat" din Timişoara. Aici, în perioada studenţiei, R. Wagner înfiinţează împreună cu colegi aparţinând minorităţii germane, cenaclul literar-politic, interzis de Securitate în 1975. După ani de profesorat la un liceu din Hunedoara, va fi corespondentul săptămânalului Karpaten Rundschau din Braşov. De aici este concediat în 1983 din motive politice. În România îi apar poezii în antologia intitulată Călăreţ pe unde scurte (ed. Kriterion, 1984).
Din 1985 nu mai are drept să publice.
În Germania (Berlin) unde trăieşte din 1987, scriitorul a publicat, printe altele, eseuri politice ca: Der Sturz des Tyrannen, 1990, ed. Rowohlt (Prăbuşirea tiranului); Sonderweg Rumänien, 1991 la editura Rotbuch, în trad. Calea românească la ed. Kriterion (1996) şi Völker ohne Signale (1994) - Popoare în derivă la aceeaşi editură (1994). De asemenea, volume de poezii şi eseuri cu caracter autobiografic: Ausreiseantrag (1988) (Cerere de emigrare) şi Begrüssungsgeld (1989) (Bani de bine-venit). În anii '90 la editura DVA apar romanele In der Hand der Frauen (În mâna femeilor), Lisas geheimes Buch (Jurnalul secret al Lizei) şi Im Grunde sind wir alle Sieger (De altfel suntem cu toţii învingători). Din 1987 încoace, R. Wagner colaborează la diverse publicaţii germane ca ,,Tageszeitung" şi ,,Kursbuch" din Berlin. În anul 2000 obţine ,,Premiul pentru literatură nouă".
În octombrie, la Târgul de Carte din Frankfurt a avut loc lansarea promoţională a noului său roman Miss Bukarest apărut la editura Aufbau din Berlin. Cu acest prilej, Richard Wagner ne-a acordat următorul interviu.


Manola Romalo: În romanul Miss Bukarest unul dintre protagonişti este scriitorul Klaus Richartz, originar din Banat care trăieşte la Berlin. El este confruntat cu o serie de întrebări din partea publicului german, de genul: ,,Aţi scris şi-n România în limba germană? Cum s-a schimbat limba dumneavoastră în Germania?" Această închidere într-un anumit sertar v-a enervat întotdeauna. Din ce motive?
Richard Wagner: Aceste întrebări sunt un rezumat al tuturor prostiilor pe care le aude un scriitor venit din Est. În fond, o încercare de a pune scriitorul din Est în afara literaturii. Îl pune într-un sertar politic. Scriitorul din Est a fost văzut în Occident automat ca un disident. Un disident care scrie sub formă de literatură ceva critic despre fenomenele din Est, şi acest sertar duce la întrebările astea standardizate, întrebări tip, la care nu are nici un sens să se răspundă, fiindcă nu iese nimic...
Întrebările se repetă automat, deoarece cititorii respectivi nu ştiu nimic despre locurile de unde vine scriitorul, unii dintre ei nici nu au intenţia să afle mai multe, adică să se preocupe, să se informeze despre aceste locuri. Publicul are în fond nişte cunoştinţe destul de vagi, legate de nişte teze foarte simple asupra Estului. El subordonează acestor teze cunoştinţele sale şi felul în care se discută în asemenea ocazii. Şi atunci, de exemplu pentru scriitorii veniţi din România, cei care fac parte din minoritatea germană, totul devine neexplicabil. Aceste întrebări blochează scriitorul în calitatea sa de scriitor.

Prin extensie, nici literatura din acele regiuni nu este receptată diferit?
Dar eu nici nu vreau acest lucru! Fiindcă pentru mine există numai o literatură germană, şi din această literatură face parte orice scriitor care scrie în limba germană, indiferent din ce loc provine.

Mă refer acum la teme, nu la valoarea estetică.
Da. Asta este o altă problemă. Întrebarea de unde vine scriitorul este interesantă numai din punctul de vedere al anumitor particularităţi ale stilului literar, în primul rând, şi în al doilea, privind tematica respectivă. Şi aici, carierele literare ale scriitorilor plecaţi din România sunt diferite. Toţi cei care am plecat din România am făcut-o cel târziu în anii '80. Aici, în Germania, am fost receptaţi din punct de vedere literar dar şi din cauza fenomenelor politice din România. Fenomenul Ceauşescu era un fenomen central în receptarea unei literaturi originare din România. Nimeni nu gândea o literatură din România fără fenomenul Ceauşescu.

Ce diferenţă vedeţi între rolul scriitorului într-o dictatură faţă de acela într-un regim democratic?
În primul rând, dacă vrei să defineşti scriitorul din punct de vedere al rolului său, într-o societate închisă, cum a fost dictatura ceauşistă, atunci el devine politic fără să intenţioneze acest lucru, pentru că, dacă eşti sincer în ceea ce scrii, atunci vei avea probleme cu cenzura. Atunci devii scriitor politic şi în acest rol eşti scriitor critic, adică un spirit critic împotriva situaţiei existente. Acesta este fenomenul care s-a numit în vremea aceea ,,disidenţă". În Est, scriitorul devine responsabil cu toate.

De exemplu?
Într-o dictatură nu există istorie, nu există jurnalistică, şi atunci se scriu romane. Astfel apar scriitori care într-o societate deschisă nu ar fi niciodată scriitori, ci istorici sau publicişti. Dar aceste profesiuni sunt imposibil de realizat într-o dictatură, iar literatura are acest plus, că în ea poţi să spui multe, nu? De aceea a şi existat atâta poezie în Est: în ea se puteau ascunde de toate. Şi în această situaţie, literatura a fost receptată ca un substitut al nenumăratelor altor fenomene. În Est scriitorul primeşte o falsă importanţă datorită acestor roluri, deoarece din partea lui se aşteaptă toate aceste adevăruri. Şi aberaţia cea mai mare care i se poate întâmpla unui scriitor disident venit în Occident, este să-şi continue acest fel de a scrie. Acest lucru nu are nici un sens.

În Occident scriitorul nu mai are acest rol de demascator.
Aici totul există pe faţă. În Occident, ca şi astăzi în Europa de Est, în societatea deschisă, scriitorul trebuie să-şi caute rolul într-un context nou. Pentru mine a fost important în primul rând, să înţeleg ce vreau eu, ca scriitor, în societatea occidentală. Şi asta este, cred, una dintre cele mai mari probleme ale scriitorilor din toate ţările din Est la ora actuală. Mulţi dintre ei nu au reuşit să înţeleagă acest fenomen, unii au şi devenit nostalgici... Se poate auzi în Est, din partea unor scriitori, următoarea părere: ,,N-are nici un sens să mai scrii, fiindcă nu te loveşti de nimic, adică se poate spune tot". Eu n-am fost niciodată de această părere. Procesul estetic funcţionează prin libertate, nu prin interzicere. De aceea, când am venit în Occident, nu am vrut să devin aici un fel de mascotă, ca un scriitor care ne povesteşte ce lucruri groaznice s-au întâmplat şi ce rău i-a mers... Mai ales faptul de a lega toate acele probleme catastrofice de propria-i persoană, este un gen de literatură la care nu ţin. Eu sunt de părere că scriitorul trebuie să înceapă să scrie, abia în momentul când ştie că el, ca persoană, nu are nici un fel de importanţă. Materialul folosit de mine este întreaga mea biografie: partea aceea din Banat şi partea cealaltă din Berlin.
În noul d-voastră roman ,,Miss Bukarest", cei trei protagonişti veniţi din România, trăiesc de zece ani în Berlin. Intriga romanului se desfăşoară în jurul unor situaţii din prezentul şi trecutul acestor personaje.
Romanul este povestit din perspectivele celor trei personaje. Primul personaj care apare se numeşte astăzi Dino Schullerus (în România, Dinu Matache). El a venit în Germania cu soţia sa, o săsoaică. Acest Dino Schullerus este confruntat cu trecutul său de securist. În Berlin, întâlneşte o femeie, această ,,Miss Bukarest", şi, din situaţia respectivă se naşte problematica romanului reflectată din trei perspective. Este mai întâi cea a fostului securist, apoi perspectiva fostului scriitor disident Klaus Richartz faţă de aceleaşi întâmplări - cei doi cunoscându-se din România unde au participat la aceleaşi evenimente în anii '70.
A treia perspectivă este aceea a fiului securistului Schullerus, Christian. El a plecat la vârsta de zece ani în Germania, are o cu totul altă biografie. Nu mai vrea să aibă nimic de-a face cu cele întâmplate şi cu biografia tatălui său dar, deşi nu a fost protagonistul acelor evenimente, trecutul totuşi îl preocupă.
Romanul se petrece în Germania anului 1996, situaţia autorului este aceea a prezentului. Prin urmare eu revin la o tematică din trecut: relaţiile acestor personaje sunt fixate prin evenimentele din tinereţea lor. Atunci când fiecare dintre ei se situa în părţi diferite. Şi eu vreau să descriu cum a funcţionat această dictatură, fiindcă acum, la zece ani după sfârşitul ei, nimeni nu a participat la ea ca făptaş. Dacă întrebi oamenii, nici unul nu a fost făptaş. Adică...: ,,Cine a făcut dictatura? Ceauşescu singur cu biata lui de nevastă?" Aşa reiese... Parcă numai ăştia doi au înfăptuit dictatura aceea. Restul au fost nişte nevinovaţi sau, în fond, ei înşişi victime.

Nu actori?
Nu! Ei au fost cu toţii victime! Şi asta este pentru mine foarte important: vreau să arăt acel sistem al realităţii cotidiene, al implicărilor la diferite nivele care fac posibilă o dictatură de aceste dimensiuni, cum a fost aceea a Ceauşeştilor.

O colaborare a tuturor?
Nu a tuturor, zic, dar a unei părţi foarte mari. Şi nu numai colaborare, a fost un fel de a opta al fiecăruia, asta reiese şi din roman. Adică, diferitele personaje relatează din când în când aceleaşi întâmplări, dar fiecare vorbeşte foarte diferit despre aceleaşi lucruri. Au cu totul altă terminologie.
Fostul disident, scriitorul Klaus Richartz comentează şi el ceea ce citeşte în manuscrisul trimis de detectivul Schullerus, care a notat o serie de evenimente din trecut. Şi atunci realizezi cum fiecare are o privire proprie asupra trecutului său. Fiecare îl vede diferit, din punctul lui de vedere, care provin din locul acestuia în societate în vremea respectivă. Fiecare are felul lui specific de a vorbi despre trecut. În fond, fiecare încearcă să ,,iasă bine". Şi acest lucru se observă întotdeauna în toate discuţiile astea din anii '90...
...pe care le-aţi purtat în România?
Da. Am avut experienţa acestor discuţii despre trecut, despre dictatură, despre comunism, atât în Germania cât şi în România. Preocupările mele, referitoare la semantica românească, mi-au dat posibilitatea să văd şi cum se discută în România despre ceea ce a fost. Lucrul principal la care duc toate aceste discuţii este un fenomen de justificare. Adică fiecare vrea într-un fel să...

...iasă basma curată, să nu aibă nici o vină.
Da, că ei, mulţi, sunt de acord: a fost o catastrofă! Nu încearcă să justifice ceea ce a fost, dar încearcă să justifice rolul lor personal. Şi toate aceste lucruri le discut în acest roman din perspectiva de astăzi.

Bazată şi pe realitatea dosarelor încă închise ale Securităţii.
Adică noi ne aflăm şi astăzi în aceeaşi situaţie în care am fost acum zece ani. Prin urmare, eu ştiu la ora actuală atât cât am ştiut atunci. Dar în roman eu nu speculez asupra dosarelor, ci tematizez, printre altele, acest pericol. Pericolul care a rămas în urma Securităţii şi în urma tuturor acestor fenomene lăsate de ea în ţările din Est. Ce-au lăsat în urma lor? Ori dosare deschise, ca în fosta RDG, ori dosare închise, ca în România. Bine, acum se încearcă un fel de deschidere a dosarelor şi-n România, însă prea departe nu s-a ajuns... Dar pentru mine ca scriitor, nu este interesant în primul rând de a citi dosare ci de a vedea ce înseamnă ele pentru prezentul nostru, pentru oamenii care trăiesc astăzi, cu biografiile acestea Est-Vest foarte complicate. Problema nu se pune în sensul de ,,ce diferenţă există între un dosar deschis şi unul închis", dar ce anume înseamnă asta pentru discuţia publică, pe de o parte, şi, pe de alta, în relaţiile dintre oameni? În acest sens, şi un dosar deschis poate fi destul de contaminator...

Datorită posibilelor manipulări ale fostei Securităţi?
Da, pentru că există multe documente produse de Securitate, care conţin anumite lucruri care nu se pot verifica, nu? Instrumentul principal al puterii comuniste a fost instaurarea suspiciunii între oameni şi acest sentiment se prelungeşte prin dosare. Eu sunt absolut pentru deschiderea dosarelor, nu vreau să fie ţinute închise. Dosarele deschise sunt o problemă, dat fiind că opinia publică şi oamenii în mod particular sunt confruntaţi cu fel de fel de lucruri de acolo, unele adevărate, altele mai puţin... Şi atunci, suspiciunea care a existat între oameni, prin asta nu se rezolvă. Se poate întâmpla, ca nu numai să nu se rezolve, dar să se şi accentueze. Asta este un punct. Dar dacă ţii dosarul închis, atunci suspiciunea continuă şi mai intens, fiindcă oamenii au anumite idei, anumite presupuneri despre anumite persoane. Nu au nici o dovadă, dar vor să le afle din actele existente. Ceea ce de multe ori nu este posibil: anumite lucruri au fost eliminate din dosare, au dispărut...
Concluzia acestor reflectări asupra Securităţii şi a ceea ce a rămas, adică actele, este: noi, cei care am fost supuşi sistemului de suspiciuni, nu mai scăpăm niciodată de acest fenomen.
Asta este problematica principală a romanului. Nu mai scăpăm niciodată de acest fenomen, fiindcă ne tot întrebăm: ,,Cum a fost şi cine a fost?"